marți, 18 august 2015

GUEST - Radu Negrescu-Suțu în dialog cu Manuela Ghika


IN MEMORIAM - LEON GHIKA

Anul acesta, pe 12 iulie, se împlinesc cinci ani de la plecarea dintre noi a prințului Leon Ghika, o personalitate remarcabilă a exilului românesc, pe care am avut onoarea să-l cunosc și să mă bucur de prietenia sa, prietenie și rudenie veche de trei veacuri între familiile noastre. Bun creștin și intelectual rafinat, evocările tribulațiilor sale nu conțineau niciun mesaj de ură sau răzbunare, preferându-i o armă mult mai redutabilă, ironia. Excelent observator, chiar dacă educația nu-i permitea a face comentarii, lui Leon Ghika nu-i scăpa absolut nimic și observațiile sale erau întotdeauna de o justețe remarcabilă. Fiica sa, Manuela Ghika-Oroveanu, a avut amabilitatea de a ridica stavilele timpului, evocând figura tatălui dânsei.  

MG-O: Tatăl meu, Leon Ghika, s-a născut în 1915, în Moldova, la Bârlad, unde se aflau atunci părinții săi, dar și-a petrecut copilăria la Budești, într-un superb conac de circa 900 m² cu două caturi, care avea peste 20 de încăperi, acareturi etc. Această frumoasă proprietate fusese oferită ca dar de nuntă mamei sale Manuela Bogdan, de tatăl acesteia, Leon, fiul Marelui Vornic Manolache Bogdan și al soției sale Ana Ghika-Trifești, căsătorit cu Lucreția, fiica omului de stat Mihail Kogălniceanu. Manuela Bogdan, bunica mea, s-a căsătorit deci cu Leon Ghika, căruia i se spunea în familie Opi, un tânăr ofițer de cavalerie, fiul lui Alexandru Ghika, consul general la Constantinopol, și al Mariei Mavrogheni, fiica renumitului om politic Petrache Mavrogheni.  

RN-S: Care descindea din Dimitrie, fratele voievodului, întrucât cei trei feciori ai înfricoșătorului domnitor, ,,harapul negru cu dinți de oțel’’ descris de pitarul Hristachi, Mavroghene marinarul venit de la Țarigrad, ,,iscusit și om de treabă, ce încă un dar mai are, că e om și viteaz mare’’, nu au avut descendenți. Sigur că aprigul Mavrogheni, cel care a încercat să reconstituiască o armată națională, combativ cum era, a murit ca un erou pe câmpul de luptă, deși istoria noastră l-a uitat, ucis de turci precum Grigorie III Ghika.

MG-O: Într-adevăr, o figură impresionantă, în contradicție cu duioșia evocării mele, dar istoria noastră a cunoscut multe perioade sângeroase. Grigorie III Ghika, domnitorul omorât de turci în 1777, întrucât a avut cutezanța de a apăra integritatea Moldovei, un martir al neamului românesc și al stirpei noastre, ale cărei lacrimi îndoliate se regăsesc pe scutul Ghikuleștilor, sau monseniorul Vladimir Ghika, acest umil ostaș al lui Hristos, ucis de comuniști în 1954 în temnițele închisorii din Jilava și beatificat anul trecut de Biserica catolică, sunt doar cele mai emblematice exemple. Acesta din urmă, în 1939, deși fusese sfătuit să se reîntoarcă la Paris, refuză, din devotament creștin în slujba aproapelui său, și-și aduce aportul la ajutorarea celor care aveau nevoie de cuvântul Mântuitorului. Pot spune că pilda Domnului Iisus l-a călăuzit către sacrificiul suprem pe care, cu siguranță, și l-a dorit.

Copilăria tatălui meu, deci, frumoasă și lipsită de griji, s-a petrecut, cum am mai spus, pe moșia familiei din Budești, unde a și studiat cursurile primare cu un preceptor particular și unde, începând cu vârsta de cinci ani, a declarat solemn părinților că el va fi mai târziu marinar.  

RN-S: Da, îmi aduc aminte că tatăl Dvs. îmi povestise cândva că la vârsta de cinci ani a ajuns la Eforie, unde a fost atât de tare impresionat de marea pe care o vedea pentru prima oară, de vapoare, de mirajul plecării cu ele în depărtări, încât odată întors acasă, la Budești, nu contenea să vorbească decât despre aceasta. Un camarad de arme al tatălui său i-a compus atunci un catren amuzant, pe care dânsului îi plăcea să-l recite și care spunea : ,,Le petit Léon, rêve dit-on, du matin au soir, du soir au matin, il se voit marin’’.

Cariera sa militară s-a curmat brusc, precum în cazul tatălui meu, în 1947. Ei, ofițerii de elită, au fost prizonierii destinelor lor, pe care nu le-au putut schimba și din care nu s-au putut descătușa. Fiind patrioți adevărați față de Țară, Neam și Coroană, cariera lor militară, pentru care aveau și vocație, avea o importanță covârșitoare și nimic altceva nu a reușit vreodată să o înlocuiască. De altfel, sunt convins că părinții noștri, fideli jurământului militar depus, oricum nu ar fi acceptat să-și continuie cariera sub steagul roșu al așa-zisei ,,armate populare’’, așa că până la urmă comuniștii le-au făcut o favoare deblocându-i, scutindu-i astfel de o penibilă și dureroasă demisie ce se impunea în cazul lor.   

MG-O: Sigur că da, poate fi un punct de vedere mai puțin... dramatic, dar să revenim la copilăria tatălui meu. Aici, la Budești, se întâlnea vara cu rudele părinților, venite în vizită cu copiii lor, verii tatălui meu, și câteodată se adunau peste 30 de copii în compania cărora își petrecea vacanțele estivale, împreună cu sora sa Lucia, căsătorită mai târziu cu ofițerul Dimitrie Graur, și cu fratele său mai mare, Dinu.  

Budeștii făceau parte dintr-o salbă de moșii ale familiei Ghika, alături de Climești, de Bozieni, toate în judetul Neamț, și Ghikuleștii se vizitau permanent între ei, venind ori călare, ori cu șareta sau cu faetonul. Domeniul Budești era foarte mare, de circa 200 ha, având vie, două păduri, livezi, pășune, teren arabil, hambare, stufăriș, iazuri cu pește care furnizau raci Casei Regale, un râu cu moară, o fermă, herghelie cu cai de călărie, două grajduri, poate și câini de vânătoare, deși eu nu-mi amintesc, avea parc, seră, cramă, ghețărie, fabrică de cărămizi, foișor, o biserică, în fine, era o frumoasă și întinsă proprietate. Conacul avea multe odăi de locuit încăpătoare, băi și cabinete, sufragerie, saloane, bibliotecă, sală de bal și de sindrofii muzicale, sală de scrimă și de biliard, pivnițe, bucătării, astăzi totul într-o tristă și dureroasă ruină.

RN-S: Este soarta unei lumi dispărute. Acest conac, care odinioară trăia, este astăzi lipsit de viață. Dar să revenim, cu îngăduința Dvs., la școlaritatea lui Leon Ghika, copilul care visa să devină marinar.

MG-O: Da, bineînțeles că după cursurile primare a fost trimis să studieze mai departe la Liceul internat din ,,dulșele târg al Ieșilor’’, unde și-a luat bacalaureatul, după care a fost admis, în urma unui riguros examen, la Școala pregătitoare de ofițeri din Capitală, iar anul următor, în 1934, la Școala Navală ,,Mircea’’ din Constanța, pe care a absolvit-o în 1936.  

Recompensa binemeritată a sclipitorului elev consta în efectuarea ultimului an de studii pe nava-școală franceză Jeanne d’Arc, un bastiment prestigios al timpului, în cadrul acordurilor dintre cele două state, crucișator care a staționat un timp chiar în Marea Neagră. Dar, din cauza unui ,,incident diplomatic’’ cu un superior exigent, pe care tatăl meu, care nu avea decât 20 de ani, nu l-a tratat cu toată deferența cuvenită gradului, a fost exclus de la această frumoasă și instructivă promovare și, primind nota zero la purtare, nu a mai terminat școala ca șef de promoție, precum fusese până atunci, ci pe locul al doilea!  

Integrat în Marina Militară Regală, în urma crizei create prin cedarea Basarabiei în 1940, pleacă voluntar pe front în anul următor și combate la Odesa și Sevastopol, la bordul crucișătorului Dacia și a torpilorului Zmeul, iar faptele sale de arme și bravură sunt răsplătite prin avansări în grad, locotenent apoi căpitan, dar și prin decorațiile și medaliile ce i-au fost decernate: Coroana României, Virtutea Militară, Steaua României, Crucea de fier a Germaniei, medalia Vulturul German, Medalia Maritimă, Cruciada contra comunismului etc.  

Însă, în 1947, noii căftăniți ai țării nu au dat dovadă, bineînțeles, de comprehensiune și tact, decizând să epureze armata de elementele cu ,,origine nesănătoasă’’, și în consecință tatăl meu a fost avansat locotenent-comandor și deblocat la vârsta de 32 de ani, deși era caracterizat drept ,,ofițer dotat cu inteligență vie, foarte muncitor, foarte corect, dotat cu spirit de metodă și deosebit tact, cu o educație cu totul aleasă, bun camarad și foarte disciplinat’’.    

RN-S: Suntem departe de ,,nota zero la purtare’’ din tinerețe, între timp tatăl Dvs. învățase bine ce este disciplina militară și cât de importantă și de utilă este.  

MG-O: Cu siguranțà! În fine, deși ofițer deblocat, înainte de a fi fost militar, tatăl meu era și un om care și-a închegat o familie și, în acei ani grei și nesiguri ai perioadei staliniste, a simțit nevoia de a avea copii, cu toate lipsurile materiale ale situației sale devenită destul de precară.

Deci, în iunie 1947, tata s-a căsătorit cu Marsi Pandelescu, fiica doctorului Constantin Pandelescu și a Luciei Cantemir, descendentă din domnitorii Cantemirești, și-au cumpărat o moșie cu conac lângă Budești, iar tata a mai lucrat un timp pentru Ajutorul Suedez. Cumpărarea acestei moșii în 1947 a fost o eroare, dar oamenii încă sperau într-o revenire la normal, chiar până și Regele achiziționase în acel an o proprietate. Prelatul care i-a cununat a fost însuși monseniorul Vladimir Ghika, unchiul genitorului meu.   


Însă, începând din 1948, tata a început să se ascundă pentru a nu fi arestat, fiind suspectat nu doar de ,,delict de nume’’, ci și de atitudine dușmănoasă antisovietică, întrucât combătuse pe frontul de Răsărit. Și s-a tot ascuns prin țară timp de trei ani pe la rude, răstimp care, pentru un tânăr cuplu, poate părea foarte lung. Mama s-a întors la București, la părinți, iar tot în 1948 moșia Budești a fost expropiată de comuniști, dar înainte, în 1944,trenul cu toată averea încărcată în vagoane pentru a fi trimisă în Capitală, la părinții mamei, a fost bombardat pe parcurs de ruși și totul s-a pierdut definitiv.   

RN-S: Mai puțin frumoasa sabie pe care am admirat-o în salonul tatălui Dvs.  

MG-O: Această sabie, care aparținuse lui Ștefan Bathory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei, și care are înscris pe lamă cu aur numele principelui și anul 1580, se afla dintotdeauna în proprietatea familiei. Ea i-a fost oferită tatălui meu de un unchi de-al său, drept recompensă pentru studiile sale strălucite, însă, din păcate, eu nu cunosc povestea acestei săbii.    

În 1948 deci, părinții se aflau ascunși la Bichiș, o localitate din Ardeal, între Târnave, la Ștefan de Fay și soția sa Voica Bogdan, când, de Sfânta Ana, mama m-a adus pe lume, după care a plecat cu mine și tata la Singureni, lângă Giurgiu, unde bunicii mei materni încă mai aveau o casă. În 1949 se naște în București sora mea mezină, Domnica, iar tata continuă să se ascundă până prin anii 1950-1951, când a început să lucreze pe diverse șantiere din țară ca muncitor necalificat. Să mă explic: nu este nicio rușine să fii muncitor necalificat. Așa se începe, apoi fiecare își alege sau este îndrumat către o calificare. Orice societate are nevoie de muncitori și artizani competenți. Rușine este să fii hoț, proxenet, mafiot, să nu fii onest, să nu-ți respecți cuvântul dat, să nu ai onoare. Însă tatăl meu avea deja o calificare înaltă și onorabilă, era ofițer al Marinei Regale române, și în această calitate a adus mult mai multe servicii Patriei, prin competența sa, prin curajul său, decât ca muncitor necalificat pe un șantier din țară, întrucât fiind căutat de Securitate, devenise un proscris, un fugitiv, un paria.  

RN-S: Ce s-a întâmplat în continuare?   

MG-O: Prizonier al destinului său, cum bine ați spus, tata a rămas să lucreze pe șantierele din țară, apoi a urmat cursuri de calificare, la care el îi învăța pe profesorii ,,pe puncte’’ matematicile, pentru ca în final să ajungă șef de șantier, iar de prin 1966, spre sfârșitul carierei, să lucreze în birourile de construcții din Capitală, până la pensionare.  După care, în 1971, eu am plecat din țară, am ,,fugit’’, cum se spunea, întrucât profitând de o oportunitate pentru a călători în RFG, nu m-am mai întors.

RN-S: Ați fost, cum se spune, o deschizătoare de drumuri, la nici 23 de ani.  

MG-O: Într-un fel, întrucât am reușit să-mi trec familia pe lista restrânsă de 20 de persoane a primului ministru de atunci, Jacques Chirac, cu care acesta a plecat în România. Părinții mei au preferat însă ca sora mea Domnica, care între timp fusese dată afară din servici, să plece prima, de teamă ca aceasta să nu rămână ostatecă în țară, și ea a plecat în 1975. Apoi sora mea a reușit să intervină pe lângă tatăl președintelui Giscard d’Estaing, și astfel ei au putut pleca în anul următor, stabilindu-se la Paris, alături de mine și de sora mea. Dar, pentru a nu ne fi o povară și a putea fi independenți, au lucrat amândoi, fiindu-ne permanent un exemplu de cinste și de curaj. Să nu uităm că tata avea 61 de ani atunci când a ajuns în Franța, dar important era doar faptul că acum familia noastră era reîntregită.   

RN-S: Este cert că pilda sa morală este demnă de urmat. Privind în urmă, peste negura timpului potrivnic, care sunt simțămintele ce vă încearcă, ce resimțiți față de cei care au distrus viața și cariera tatălui Dvs.?  

MG-O: Bineînțeles că eu, o femeie a timpurilor moderne, actuale, nu trăiesc în nostalgia vremurilor apuse și nici nu nutresc vreun sentiment de ură contra persecutorilor familiei mele, fiind creștină, dar adevărurile trebuie spuse cu claritate. Creștinește, eu, urmașa nevrednică a voievozilor Ghikulești, i-am iertat pe toți, deși iertarea nu se acordă decât celor care, cuprinși de remușcări, o imploră, o solicită.    

O spun, nu cu patimă, ci cu blândă durere iertătoare, eu, românca cea fugită, eu credincioasa cea păcătoasă. Dar acesta este adevărul, adevărul neamului meu, adevărul poporului meu. Nu sunt o persoană publică, dar totuși exist și am o încărcătură afectivă, emoțională, pe care nu doresc să o transmit, însă simt nevoia să o împărtășesc, să o comunic, prin cuvinte, prin simțire, prin dinlăuntrul ființei mele oarecum amputate de rădăcinile care-mi aduc seva vitală necesară trăirii sufletești pe care nu pot și nu doresc să o pierd.   
 

RN-S: Un proverb plin de înțelepciune al poporului nostru spune în acest caz că ,,sângele apă nu se face’’. Veți comemora în curând cinci ani de când tatăl Dvs. a străbătut, mergând spre Răsărit, cele 20 de vămi ale văzduhului, cu ușurință, sper, întrucât nu și-a irosit viața ce i-a fost dată și L-a slujit pe Dumnezeu după poruncile Sale. A părăsit, cu sentimentul datoriei împlinite, această lume pentru alta mai bună, ,,unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viață fără de sfârșit’’, devenind din nou cetățean al Raiului.    

Vă mulțumesc pentru această emoționantă evocare, pe care nimeni n-ar fi înfăptuit-o cu mai multă sinceritate și sensibilitate. Dumnezeu să-l ierte și să-l hodinească la dreapta Sa pe robul Său Leon, un model de fiu, soț, tată și marinar. Tatăl nostru Carele ești în Ceruri...  

Radu Negrescu-Suțu, Paris, de Învierea Domnului, 2015