Downton Abbey

Did you use any personal story for the book ?

Not my personal stories so much but some from the Fellowes family, which is mine too of course. Julian, my uncle, is the creator and writer of the show, and like any writer he looked to his own life for inspiration. So many of the characters and their plots, or even just their witty one-liners, came from family stories – such as the Dowager Countess, who is based on Julian’s great-aunt, Isie Stephenson. The rest of it comes from history itself, a huge interest of Julian’s. He was keen that the show should be steeped in authenticity, which is why we have the wonderful juxtaposition of fictional characters dealing with events that actually happened in history – such as the Troubles in Ireland and World War I.

Did you enjoy going to set ?

Yes, it’s a real privilege and not one I pass up on! It’s a treat to watch something right before your eyes and know that it will be screened on televisions to millions of people around the world. They are all consummate professionals but also clearly hugely enjoy their work, so have a lot of fun together. The only problem is that there are so many crew – around 60 or 70 at least, daily – that an extra person like me can feel a bit in the way. I say ‘sorry, excuse me!’ quite frequently…

Do you feel close to the characters of the époque ?

Julian and I have always shared an interest in that period between the wars – partly, I think, because so many of our family stories come from then. Julian’s father, my grandfather, was born in 1912, the year the first Downton Abbey episode was set – so he was certainly in that era, if not quite in that world. But we are fascinated by it too because it was, in many ways, the beginning of the modern age – with electricity, motorcars, rail travel, the rise of socialism, women’s rights, medical advances and so on – yet those who lived within it were still heavily influenced by Victorian mores. They struggled to adapt but knew they had to if they wished to survive. That’s the basic premise of Downton Abbey and the reason it is so compelling – we are going through something very similar ourselves, with the huge advances in technology impacting on our social and political lives.

Something you still use in the kitchen and you inherited.

I still use my grandmother’s cookbooks, although it’s interesting to see how fashions change with food – right now, quite rapidly, as we get into ‘clean eating’ and so on. But if you look at cookbooks of a hundred years ago, they are very similar to modern cooking, in terms of low sugar, fresh ingredients and so on. One thing that is very different is that in England at the turn of the 20^th century, French cooking was the most fashionable, and a lot of it was rather fiddly and highly skilled. Mrs Patmore may look like a simple cook but she was actually a chef of supreme ability!

Your favorite receipt in the book. Do you cook often?

My son is a huge fan of pancakes, so at the weekends the book will fall open at that page! But I love the more traditional receipts too, such as the marmalade. My father lives in Ireland, and I have been spending summers there every year since I was a little girl, so when I’m feeling nostalgic I’ll do a big Irish stew, with slices of warm soda bread on the side to mop up the gravy. Delicious!

It was a difficult research for the book ?

The research is, for me, the most enjoyable part of the process. As it was my third Downton Abbey companion book, a lot of the research had built up in layers – on my bookshelves and in my head. Even when not officially researching a Downton book, I still read around the period, particularly memoirs of that time, as I prefer to read a first-hand account to a historian’s analysis. Julian also has a huge amount of knowledge, so if I got stuck on anything, I’d just fire off a quick email to ask him.

Do you think the success of Downton Abbey will bring more politeness and elegance in the world?

It would be nice to think so, wouldn’t it? Perhaps it does – people seem to appreciate the elegance and style of the period. Whether nice people watch it or it makes people nice, I don’t know. But I interviewed the woman who lives in a house that is used for filming – as the exterior of Isobel Crawley’s house – and she was telling me that people frequently knock on the door, peer over her garden wall and so on. ‘Don’t you mind?’ I asked her. ‘Oh, no,’ she said, ‘the sort of people who like Downton Abbey are usually very nice people.’

ANNE SEBBA

Interviu aparut in revista TABU octombrie 2014.

 

How you choose your subjects?

Obviously they have to intrigue you and you have to want to know more but sadly these days you have to get the publisher to agree that the world also wants to know more about them. In my case it was the history of the period as much as anything and the sense that nobody could really understand Wallis. She needed to be explained not seen as  a one dimensional caricature.

How long  did you work on your book about  Duchess of Windsor?

In one sense just 3 years , in another all my life as I specialized in history of the 1930s at University and have read lots about her over many years.

Sometimes you seem to be a bit cruel . Do you think the author must have a sympathy for her/his subject ?

I don’t think I am cruel but I think until very recently when people were extremely deferential to the Royal Family nobody dared say anything negative about Edward 8^th. However I think the present royal family admit that h3 was something of the black sheep of the family and that once you understand how weak and defective a personality he was, you are actually being very kind and sympathetic to Wallis. You are turning the whole story on its head. I do think a biographer must have sympathy with your subject to the extent that you care about them or you will end up just bashing your person unfairly but I don’t think that sympathy should lead you to create a warped version of the truth , More important than sympathy is a feeling of responsibility to the truth.

Is it possible to create a bond between you and your subject?

Yes but that is dangerous in some ways. You must not believe you are the savior or the interpreter or the one person who can tell their story as human beings are far too complicated and there are many aspects of a personality. It is dangerous to identify with your subject, I believe

How difficult was to do the research ? What involved this ?

The research is fun…I spent a lot of time in libraries in England and America, read a lot of diaries and other books but I also went to Mexico to interview the son of Ernest Simpson which was fascinating in my quest to understand Wallis and Ernest and why they let this royal liaison take over their lives. Family

Was Wallis Simpson  a good or a bad woman in your opinion ?

No one is pure god or pure evil. She was weak in some ways in that she craved money and jewellery and recognition but it was created by her insecurity as a child. She became strong once she realised there was no way out and that turned her into an unpleasant personality as far as many people were concerned. But she was loyal and believed that her new found status and money was in  some ways recompense for her mother’s struggle and insecurity. To understand is to forgive I believe. Or it can be!

Do you own things which belonged to her ? Or do you wish to have one?

No I don’t own anything and I don’t crave jewellery, it isn’t part of my life style.

What was the most difficult thing or situation while working on your book ?

It is the same as it always is; not to hurt minor characters who happen to be swept up in the story and who never expected to be part of history or to be public characters.

Are you a fashionista ?

I love beautiful clothes but no not a fashionista as I spend most of my working day in trousers at my desk or in the library and in yoga or gym clothes! But every so often I appear on TV and then I have to look smart! I love to have something striking when publication comes and I was lucky that the designer Roland Mouret made me a fabulous gold dress for publication of THAT WOMAN which he called THAT DRESS because he was inspired by Wallis rags to riches story.

What was always in the Duchess purse ? And in yours ?

Oh she had lipstick and compact and not much else…me you don’t want to know my bag is so heavy…I have notebooks and dozens of pens and pencils and a wallet and make up bag and keys and a book in case I am stuck on the metro and a spare set of glasses and a phone and a diary and much, much else  JUST IN CASE!

Did you meet people whom are living  at the same addresses as the Duchess ? Are they  disturbed in anyway about the fact ? Or are they proud about this ?

No not really…Only Mohamed al Fayed who lives in her Paris house but he is very proud of the association

Do you think the Duchess was a trend setter ?

Yes definitely what she wore others copied …if they could e.g. the jewels she wore as dress clips became a fashion accessory but were very expensive!

What  you discovered at her and become something for you ( a place, a thing, a custom)?

After finishing book did closed the door between her and you ?

No not at all new material kept emerging and other people told me things that I thought were probably true but not sure about and they confirmed these. You can read about some of these on my blog.

www.annesebba.com

 -

Photos: Anne Sebba,  and Cartier.

Stafford Kempinski Londra

http://ralix.ro/craciun-la-londra/ 

Londra este un oraş minunat care are ceva de oferit fiecăruia, cosmopolit, multicultural şi totuşi atît de britanic. Zona St. James este cea mai potrivită pentru un sejur  londonez :  este aproape de Buckingham Palace şi poţi vedea gărzile călare, trăsurile în mişcare, schimbarea gărzilor, toate doar la doar doi paşi, pe Mall. Aproape este şi Fortnum & Mason, Piccadilly cu Royal Academy of Arts, ba chiar şi Rachel Trevor-Morgan, daca ai nevoie de o pălărie  precum cele purtate de Regina Elisabeta  a II-a.

În spatele palatului St. James, hotelul Stafford este cea mai potrivită alegere, un hotel de lux, dar low key, fără să fie orbitor, oriental. Intri ca în locuinţa unui aristocrat englez, proprietate a familiei de secole, cu salonul de la intrare mobilat cu piese cumpărate de generaţiile succesive care au locuit-o, minunat aranjate, lux, calm şi voluptate. Afli povestea motanului Lucky, care atunci cînd se rătăcea prin Londra era adus de cîte un taximetrist sigur că va fi generos răsplătit.

Hotelul este esenţa cuvîntului discret, designul interior fiind o combinaţie reuşită între tradiţional şi contemporan. Totul este chic şi totuşi familiar, este confortabil, totul este la îndemînă, multe oglinzi (şi cît de necesare ne sînt ele !), multe lămpi, măsuţa de toaletă  dotată cu tot ce trebuie pentru o demachiere  corectă. Calm, discreţie, confort. Pentru fragilele noastre rochii umeraşele sînt îmbrăcate în mătase în dulapul Ei, iar în al Lui sînt multe  pentru pantaloni.

 Băile sînt spaţioase, elegante, cu cadă şi duş, cu oglinzi în care să ne facem un machiaj perfect, geluri şi şampon, săpunuri şi creme de corp, cască de baie, prosoape moi şi multe, senzaţia de răsfăţ.

După  ce ieşi din baie poţi comanda ceva delicios în cameră, dar mai bine cobori pentru un Afternoon Tea cu tot dichisul în restaurantul Lyttelton, care arată ca salonul unei contese tocmai pentru că a fost cel al Lordului Lyttelton. Argintul străluceşte discret, albeaţa damascului ţti ia ochii, iarporţelanul este plăcut la atingere. Meniul îţi oferă ceai ori cafea, sandwiches cu somon şi brînză, brioşe calde servite cu gemuri de sezon şi marmelade, prăjituri englezeşti, toate proaspăt ieşite de laboratoarele talentatului Chef Brendan Fyldes  . E de preferat să mergeţi însoţiţi ca să puteţi birui abundenţa « ceaiului ».

În restaurant poţi mînca la orice oră, de la micul dejun pînă la cină. Se fac rezervări pentru mesele de Crăciun. La cina din Ajunul Crăciunului se promit cinci feluri, scoici, porceluş de lapte, raţă ( Chef’s home  made Terrine ; Roast Scallops, Suckling Pig, Celetiac & Apple ; Roast Reggie Johnson’s Corn fed Duck, with Mulled Winter Fruits ; the Lyttelton Festive Tart, Whiskey Custard ; Coffee & Chocolates), după care este recomandată o scurtă plimbare la lumina torţelor pînă la Guard’s Chapel ca să vă reculegeţi la mesa de Crăciun. Cît despre prînzul de Crăciun, numai veşti bune :  somon scoţian, curcanul tradiţional, Christmas Pudding (Ballotine of Scottish salmon, Creme Fraiche, Soft Herbs and Caviar ; Officers Mulligatawny, Crab & Coconut Rice ; Toast Goosnargh Turkey, Quince, Walnut and Foie Gras Stuffing, Traditional Vegetables and Potatoes, Cranberry Relish ; Home made Christmas Pudding, brandy sauce ; Coffee, Chocolates & mini mince pies ), cu obligatoria vizionare a mesajului de Crăciun al Reginei.

Nu ocoliţi Barul American unde puteţi bea un cocktail alături de Prinţul William sau de Prinţul Harry, veniţi în vecini, clienţi fideli ai locului după cum mi-a mărturisit  graţioasa Ursula von Platen , PR manager.  Puteţi alege  oricare dintre toate mărcile produse în toată lumea, orice ar fi : şampanie, vin alb sau roşu, cocktail, gin, vodcă, tequila, calvados, rom, Armagnac, coniac, grappa, eau de vie, porto, malt whiskey, Irish whiskey, bourbon, rye whiskey, vermut, sherry, bere, cidru, apă minerală, sucuri sau…trabucuri. Pentru că se fumează la Barul American, într-o atmosferă de film…hollywoodian. 

Colecţia de vinuri se păstrează în pivniţa în care vă puteţi şi căsătorii dacă farmecul locului funcţionează şi dacă nu aţi făcut deja pasul, pentru că au licenţă pentru aşa ceva. Dacă deja sînteţi căsătoriţi, faceţi totuşi o vizită. Veţi avea ocazia să vedeţi cum arată o pivniţă cu vinuri de colecţie, cu praful zecilor de ani netulburat, şi faceţi diferenţa dintre ce vedeţi şi oroarea de crama a prietenului care îşi zice cunoscător . În primul rind e construită în urmă cu 350 de ani, apoi are aproape 800 de vinuri, în valoare de peste un million de dolari, astfel că Stafford se laudă cu una dintre cele mai complete colecţii de vinuri din Londra. Puteţi să experimentaţi o degustare doar pentru voi, la care să oficieze  însuşi Master Sommelier, Gino Nardella. Va fi o  amintire de neşters.

Dacă încă mai aveţi energie şi vă pasionează gătitul, vă puteţi înscrie la un curs  unde profesor este însuşi Brendan Fyldes, Executive Chef. La 8 dimineaţa trebuie să fiţi în bucătărie unde după o scurtă introducere în timp ce vă beţi cafeaua , vă veţi lua în primire şorţul personal şi cartea de bucate, învăţînd cum să faceţi pîine şi un prînz cu aperitiv, fel principal şi desert. Vă trageţi sufletul la Barul American cu un pahar de şampanie şi cîteva canapés, după care luaţi un prînz consistent la The Lyttelton însoţit de vinurile despre care tocmai am pomenit. Giftuiţi, încercaţi să vă căraţi pînă în cameră sacoşa cu cartea de bucate Kempinski, şorţul  Lyttelton, Lyttelton coaster şi  homemade chutneys şi biscuţi. Uşurat va fi doar portofelul dumneavoastră căci acest curs nu e tocmai ieftin. Dar  nimic nu este ieftin, după cum bine ştim : lucrurile bune au un preţ. Doar că o experienţă în acest loc merită fiecare pound, chiar şi cel pe care îl arată cîntarul în plus.  

                                                                         

James Sherwood - The Perfect Gentleman

Aparut in Forbes Romania.

Sanda Stirbey Cantacuzino

Anne si Sherban Cantacuzino, cu fiica lor Ilinca

 

Pe domnul Şerban Cantacuzino, architect londonez, l-am cunoscut la începutul anilor ’90, atunci cînd venise să vorbească, într-o frumoasă limbă română, despre celălalt architect Cantacuzino, George Matei. Cum G.M. Cantacuzino a fost un personaj fermecător, renascentist, încăperea se umpluse cu lume. Apoi ne-am mai întîlnit de cîteva ori, în România. Urmăream cu interes intensa activitate de recuperare de la Pro Patrimonio (http://www.propatrimonio.org/), expoziţiile cu lucrările tatălui său şi ale fiicei sale, Ilinca Cantacuzino.

M-a bucurat invitaţia la cină pe care am primit-o atunci cînd eram la Londra. Am coborît emoţionată din maşina doctorului, soţul Ilincăi. Dar uşa casei s-a deschis larg, doamna Cantacuzino m-a strigat şi, cu un zîmbet larg, şi-a deschis braţele. Atunci mi-a dispărut orice urmă de nervozitate. M-am simţit bine şi am savurat fiecare moment petrecut în casa familiei. Căldura căminului englezesc în care se vorbeşte mult despre România, în care fiecare lucru are o istorie pe care o descoperi mai devreme sau mai tîrziu, cu fotografii (printre care şi cea a prinţului Charles, cu care gazda a lucrat la un moment dat), toate acestea m-au făcut să mă simt extraordinar de bine. Îmi pare rău totuşi că nu l-am fotografiat pe architect în timp ce prepara sosul pentru aperitiv, cu atenţia şi concentrare unui alchimist. Rezultatul elaborioasei lucrări a fost delicios , ca de altfel toată excelenta cină preparată de doamna Annie Cantacuzino.

Subiectele de conversaţie au fost mai mult româneşti, domnul Cantacuzino acceptînd să răspundă curiozităţilor mele. Cum nu ştiam prea multe despre mama domniei sale, Sanda Ştirbey, al cărei castel, în Dărmăneşti-Bacău, îl vizitasem într-o vară, l-am rugat să-mi vorbească desprea ea.

  Maturizarea timpurie a Sandei s-a datorat morţii tatălui, de tifos, atunci cînd ea avea doar 9 ani! Ne-o  putem imagina capabilă să o consoleze pe tînăra ei mamă rămasă văduvă . Fotografiile ne arată un splendid copil ajungînd o splendidă tînără femeie cu un spectaculos păr lung blond. S-a logodit la 16 ani, s-a căsătorit la 17, a pierdut o sarcină la 18, a născut un băiat la 18 şi o fată doi ani şi jumătate mai tîrziu.

Sora mai mică a Sandei, Marina, a avut o cu totul altă personalitate, băieţoasă în copilărie şi avînd mai tîrziu mai mulţi prieteni bărbaţi, cîini, maşini rapide şi un aeroplan. S-a măritat pînă la urmă la 30 de ani şi a vut doi băieţi. Ea a fost naşa mea de botez şi mătuşa mea favorită în copilărie. Sub comunism, cu soţul închis pentru 11 ani, a fost curajoasă, neînfricată, în întregime incoruptibilă şi neacceptînd nici un compromis. Devenită dură în aceste circumstanţe, era departe de a fi o persoană caldă, iubitoare, cheltuitoare. Ea trebuie să fi avut gena Ştirbey, în timp ce Sanda, aproape cu certitudine, avea gena mamei ei, Băleanu, fiind atît de diferită de sora ei.

Amîndouă surorile păreau,  privite din afară, calme şi cu o mare stăpînire de sine. N-am văzut-o niciodată pe mama plîngînd, şi doar în cîteva ocazii pierzîndu-şi cumpătul. Sanda era curajoasă, ca şi sora ei, dar şi-a folosit curajul ca să constriuască o nouă viaţă pentru ea şi pentru copiii ei în Anglia. Era o mamă minunată , echilibrată în felul în care ne trata, astfel că nici unul dintre noi nu se simţea neglijat în favoarea celuilalt, atît de diferită de Marina cu evidentul ei favoritism pentru fiul ei cel mic. Cînd venea să mă viziteze la şcoală ( avea puţin peste treizeci de ani), îmi amintesc că eram extrem de mîndru de frumuseţea şi tinereţea ei.

Încă de pe cînd era în România, înainte de război, Sanda şi-a descoperit dragostea pentru muzică, astfel că la 7 ani am primit lecţii de muzică. Făcea şi ea ore cu aceeaşi profesoară, strălucitoarea şi însufleţitoarea Manya Botez. Lecţiile muzică pentru mama mea şi pentru mine însemnau şi mersul la concertele de la Ateneu, o experienţă de neuitat în acei ani premergători războiului, cînd Bucureştiul beneficia de prezenţa  lui Enescu, Lipatti, Haskill, Georgescu, Jora, şi de vizitatori ca Weingartner, Backhaus şi Menuhin.

Mai tîrziu, în Anglia, cînd vremurile erau grele, Sanda tot se descurca astfel încît să ne dea nouă, copiilor ei , tot ce era posibil şi cumva să ne dea tot ce aveam nevoie. În timpul războiului a învăţat să gătească şi să crească păsări în curtea din spatele casei. Ba chiar a şi publicat căteva reţete ca să facă rost de ceva bani. După război a înfiinţat o crescătorie de păsări comercială care s-a dovedit a avea nevoie multe îndelungi ore de muncă. Odată cu comunismul, în România a venit  arestare şi încarcerarea soţului ei, exproprierea proprietăţilor private, pierderea iubitului ei  Dărmăneşti, (proprietatea şi casa mamei ei),  boala şi moartea mamei ei, toate acestea cred că erau frustrante pentru că îi erau inaccesibile şi îi produceau groaznice suferinţe .Ca studenţi şi tineri căsătoriţi, sora mea şi cu mine eram bineînţeles informaţi în legătură cu tot ce se întîmplă, dar niciodată n-a încercat să ne împărtăşească  suferinţa ei. Nu se plîngea niciodată şi nu-şi arăta niciodată nefericirea într-un mod demonstrativ, arătînd astfel o uimitoare stăpînire de sine. Cînd a înaintat în vîrstă  a făcut o formă de artrită care trebuie să-i fi dat mari dureri , dar chiar şi în cazul unor astfel de neplăceri fizice  ea nu s-ar fi plîns niciodată. O moştenire de la bunica mea maternă m-a pus în situaţia de a-mi ajuta financiar mama, ceea ce a dus în cele din urmă la închiderea crecătoriei de păsări şi ea s-a concentrat la crearea unei grădini la nou achiziţionata casă. A devenit un grădinar pasionat, lucrînd pînă noaptea tîrziu şi expertă în trandafiri. Mai presus de orice, cînd au venit copiii, a putut să-şi permită bucuriile ei de bunică. Fiind o minunată mamă pentru cei doi copii ai ei, ea a devenit o minunată bunică pentru toţi cei şapte nepoţi.

Cum de au ales părinţii dvs. tocmai Anglia pentru ca mama dvs. să plece împreună cu cei doi copii?

De ce au ales mama şi tatăl meu Anglia ? În anii premergători războiului îşi făcuseră cîţiva prieteni englezi , cărora le plăcea România atît de mult încît veneau în fiecare  vară în România, stînd mai mult la bunica mea la Dărmăneşti.

Ei mă ştiau ca fiind un copil mai degrabă răsfăţat şi dificil şi s-au gîndit că mi-ar face bine cîţiva ani într-o şcoală publică englezească (în Anglia şcolile numite publice sînt cele particulare, nota LG). Acest punct de vedere a fost întărit de către ataşatul militar  al ambasadei britanice la Bagdad cu care stătuseră mama şi tatăl meu în 1935, în drumul lor spre Iran. Alt lucru demn de amintit este că, deşi părinţii mei spuneau în mod deschis că mă duceam la şcoală în Anglia doar pentru cîţiva ani înainte de a-mi termina  studiile în România, ei trebuie să fi fost conştienţi de posibilitatea unui război şi de mai marea siguranţa pe care o dădea o insulă.

A revenit vreodată mama dvs. în România? Şi-a dorit să revină ?

Cît priveşte România şi întoarcerea în România, mama mea nu făcea compromisuri. România comunistă şi postcomunistă, în care nu şi-ar fi dorit să se întoarcă şi împotriva căreia a dezvoltat un profund antagonism, era privită de către ea ca fiind ţara care a deposedat-o de tot ce avea, atît material cît şi spiritual, care a rupt-o de familie şi care i-a ucis soţul mult iubit. Pentru ea România aparţinea trecutului, şi  România era descrisă şi despre ea le vorbea cu pasiune nepoţilor ei.

Un personaj extraordinar, o româncă excepţională, care revine adesea în poveştile nepoatei sale Ilinca şi ale lui Martin, care mi-au povestit că pentru locuitorii micului sat englezesc Sanda Cantacuzino, născută Ştirbey, era simplu Prinţesa.

                                                                            Laura Guţanu

Interviu aparut in revista TIMPUL. 

Violet Lake Swimsuits

E inca vremea costumelor de baie. O buna alegere este unul de la brandul londonez Violet Lake. Imi plac costumele intregi  care se potrivesc pe orice silueta si pe care firma le livreaza pentru orice marime. Ideea este a unei fashion editor din Londra in care mereu viseaza la soare, Ursula Lake. Parerea mea este ca i-a iesit. 
Si daca aveti inca silueta de silfida cu care se poate lauda si creatoarea marcii, iata inca citeva alternative.

Pe toate le puteti gasi la http://www.violet-lake.com/. Asa ca ...Enjoy, ladies !

Elinor Glyn

Mrs. Parker gave her daughter a Holbein; Clandevil gave his bride a tiara of emeralds; the Dowager Duchess gave a hot-water bottle; Royalty sent the bride a lace handkerchief, and the bridegroom a horse-shoe[200] scarf pin set with brilliants; the Hon. Ralph Swift gave a solid silver napkin ring; Mr. Sweetson gave a necklace of diamonds as big as walnuts; Mrs. Dot gave a dessert set of Sèvres specially made with the Clandevil arms on it. The Marchioness of Tuke, Clandevil's only sister, gave a solid silver inkstand, and Lady Doreen Fitz Mortimer and the Countess of Warbeck gave a bog-oak blotting-pad, with a tortoise-shell paper knife; the tenants at Clandevil gave a gold loving-cup, and the servants an oak chest of damask sheets; the clerks in Mr. Parker's office in New York sent five pieces of twelfth-century tapestry, and from various people in America there came many magnificent things. But Mr. Parker, Junior, the brother, who is in Chicago, made a panic on the Stock Exchange, and sent his profits; the cheque was put to the new Duchess's account at Coutts'.

*
Wedding gifts (Correspondence)

His Grace The Duke of Wellington

Arthur Valerian Wellesley, 8th Duke of Wellington




photo : Allan Warren

Travels with my Valentine - part three

Travels with my Valentine - part two

Travels with my Valentine - part one

De citit neaparat : James Sherwood

Curtain call Faust ROH 01/10/2011

Secrets of the Manor House - Part 1/4

FALL FOR PAURIC SWEENEY

De citit neaparat (8)- Nancy Mitford

Debutantes

Zile si nopti - martie

Afternoon Tea at Chatsworth

Zile si nopti - februarie