Irina Margareta Nistor

                                     Irina Margareta Nistor altfel decît o ştiaţi

Toată lumea îi recunoaşte vocea, în primul rînd. Cînd mergi pe stradă împreună cu ea, lumea întoarce capul, o salută, îi zîmbeşte. Este  amabilă cu toţi, chiar dacă uneori e obosită. Are o putere de concentrare ieşită din comun care o ajută să facă foarte multe lucruri, cîteodată în acelaşi timp. Pe Irina Margareta Nistor aşa cum o cunosc eu : deşteaptă, caldă, prietenoasă, dar selectivă în prietenii, cu subtile rafinamente moştenite, cu particularităţi de limbaj pe care ţi le explică dacă eşti curioasă, aşa cum am întrebat-o eu de ce spune magnoliu magnoliei din grădina casei, sau de ce spune suspence  suspansului din DEX, cu un simţ al umorului care o ajută de multe ori să treacă peste inevitabilele întîlniri cu ridicole personaje, pe această Irină vreau să v-o prezint acum.

 Voi începe cu întrebările de care nu scapă nici unul dintre invitaţii emisiunii tale: care este primul film văzut şi unde l-ai văzut  ?

Din câte îmi amintesc eram la mare, la un cinema în aer liber, şi era „Albă ca zăpada”, dar poate să fie doar rodul unei memorii imaginative amestecate cu un vis, parţial premonitoriu,  în care mă văd la New York, deşi n-am ajuns, în existenţa asta, în America.

Altfel pe la 7 ani , la Sala Palatului, cu părinţii şi bunicii materni la superproducţia „Cleopatra”, când  am devenit o admiratoare necondiţionată a lui Elizabeth Taylor şi a culorii violet (ca ochii ei). La bărbaţi l-am preferat net pe Rex Harrison lui Richard Burton. Îmi plăceau deja bărbaţii mai copţi! 

Atunci a început pasiunea pentru cinema ?

Neplăcându-mi să fac contact cu realitatea, era firesc să mă refugiez în filme, mai cu seamă în cele din anii ’30-40, când mi-ar fi plăcut să trăiesc , în plină perioadă monarhică, mai sentimentală şi mai elegantă, chiar cu război cu tot, aşa cum era el perceput pe ecranele hollywoodiene însă.

Şi nunta ta  a fost cinematografică, deşi vremurile erau extrem de cenuşii. Ne dai o poză ?

Vă dau. Nunta am pus-o la cale cu mama, de o viaţă. Ne-au plăcut din totdeauna miresele, cu voal pe faţă, fire de beteală, parură delicată, trenă, rochie de saten (mă enervează că în dicţionar te obligă să spui satin !!!)sau tafta şi tulul cel mai fin, cu o domnişoară mică de onoare care era un îngeraş, fetiţa unei bune prietene (care acum e studentă la medicină), şi un băieţel cu papion care a emigrat în SUA, şi a uitat să mă invite la nunta lui. Tortul era din îngheţată făcut tot de mama acasă, a avut vreo 7 kilograme şi a fost din trei etaje diferite de arome -  cum se cheamă acum : ciocolată, vanilie şi zahăr ars. În cupele de şampanie era câte o frăguţă şi erau însoţite de sanvişuri cu icre negre din Deltă, şi pâine cu sare pentru însurăţei Restul a fost parţial un catering avant la lettre, de la Athenée Palace, (actualul Hilton), iar organizatoarea, tot ea, profesorul de franceză, a conceput totul ca pe un plan de curs, la care nu a uitat nici un amânunt şi pe care l-a trecut pe hârtie cu dead-line-uri, cu 6 luni înainte. Maşinuţa decapotabilă, de epocă, am cooptat-o în ultimul moment şi a fost fixul meu.   

Stai într-o casă locuită de mai multe generaţii de familia ta. E important lucrul ăsta ?

Este esenţial. Cum spunea un prieten, e un fel de peşteră a lui Ali-Baba, în care comorile sunt cărţile. Plus amintirile, împletite cu povestirile vremurilor pe care nu le-am apucat, dar mi le imaginez, animăluţele succesive, musafirii, petrecerile şi mai ales Sărbătorile. Se intră într-o altă dimensiune paralelă şi ideală! Lumea spune că-i o oază, şi asta mă măguleşte.

Ai câteva exemple de femei formidabile în familia ta. Povesteşte-ne despre ele.

Mama Simona, a fost profesor de franceză la Politehnică, dar a scris şi articole despre  (culmea! ) femei celebre din România, a călătorit şi povestea fascinant, de aveai impresia că ai fost de faţă, şi astea toate pentru că a ştiut bine limba rafinată a lui Voltaire, supravieţuind, fără cea modernă, a lui Shakespeare.

Bunica maternă, Veturia Maria, a studiat chimia, şi aşa l-a cunoscut pe bunicul, dar n-a profesat, (decât mai târziu ca redactor la cele mai celebre cărţi culinare), pentru că pe vremuri nevestele erau ţinute acasă să-şi educe copiii, şi respectiv pe mine, nepoata ei, când mama lucra de dimineaţa până seara. Am învăţat împreună până am dat la liceu (un fel de meditatoare non-stop), la Sfântu’ Sava (comuniştii îi spuneau Bălcescu), şi cu ea, cu Memi  ( bizar dar îi spusesem aşa din prima copilărie, fonetic exact ca personajului din „Pe aripile vântului”, ecranizat în 1939 când străbunicul şi bunicii au construit casa, proiectată de două arhitecte, atunci habar neavând de engleză!)  am recapitulat în curtea şcolii subiectul care mi-a picat la oral, la istorie, unde eram o catastrofă. Deşi nu era deloc habotnică, se rugase pentru mine la Sfântul Anton vreun an să intru şi am reuşit.    

Sora străbunicii şi naşa mamei, a fost prima traducătoare din familie, dar şi dramaturg şcolar şi memorialist.

O verişoară a mamei, Angela C. Ionescu pe jumătate spanioloaică e scriitoare pentru copii (s-a tradus şi în româneşte) şi face emisiuni la radio, la Madrid.

Eugenia Petrescu, o mătuşă de-a bunicii a fost campioană la gimnastică, mult înaintea Nadiei, spunându-se despre ea că avea centrul de greutate altfel poziţionat şi putea merge perfect în mâini, la nesfârşit, având o mobilitate ieşită din comun.

 

Ştiu că Suchianu ţi-a fost profesor şi model, dar o femeie care să-ţi fi fost model există ?

În afară de mama, faţă de care sunt un fel de clonă absolută, gândind la fel şi după ce a plecat puţin înaintea mea, spre o lume sper mai fascinantă, dar misterioasă, mi-am admirat profesorul de engleză, pe doamna Liliana Pamfil Teodoreanu, de la care am copiat ironia poate uneori prea maliţioasă şi o marea traducătoare şi prietenă tot a mamei, doamna Micaela Ghiţescu, cu o energie uluitoare şi un caracter impecabil.

Trăieşti într-un ritm frenetic. Care sînt următoarele proiecte ?

Mai nou îmi place să spun că trăiesc variat şi chiar aşa e. În afară de „Vocea filmelor” de la Radio Guerrilla, săptămânal, duminica, de la 10 la 11, de cîţiva  ani încoace, scriu la cele mai diverse publicaţii, dar mai fac comentarii şi la alte emisiuni, sunt invitată pe te miri ce subiecte pe la diverse televiziuni, unde tot de filme aduc vorba, traduc cărţi sau piese de teatru, ori subtitrez pelicule, sau mai fac simultane de noapte pentru HBO (la BAFTA) sau AXN (la EMMY), ori chiar şi pe la tribunale, unde este interesant, până ce nu te saturi. Cel mai important ar fi să scot cartea de bucate cu reţetele mamei şi amintiri legate de ele. Şi să călătoresc. În sfârşit,  am ajuns acum doi ani la Balcic, marea iubire a Reginei Maria, la 60 de ani de la cedarea Cadrilaterului! Pe scurt încerc să-mi fac un scenariu zilnic fără niciun moment de plictiseală! 

Nu, Irina Margareta Nistor nu se plictiseşte niciodată. Dacă îi observi cu atenţie programul unei zile, ai impresia că a ei are mai mult de 24 de ore, pentru că reuşeşte să facă mult prea multe lucruri, toate într-un ritm alert, că abia poţi să o prinzi într-o fereastră. Călătoreşte mult şi uneori locurile alese sunt mai puţin obişnuite. În 2007 a făcut Crăciunul  şi Anul Nou în Noua Zeelandă şi ne-am spus La multi ani ! cînd eu încă mai bucătăream. Anul 2008 a început frumos, pentru că  oficialităţile cinematografiei franceze au invitat-o la Paris şi au tratat-o ca pe o alteţă. Pentru ea mai imporant decît condiţiile de mare lux oferite au fost întîlnirile cu personalităţile filmului francez. Irina este pasionată de cinema şi nu s-a blazat încă : are entuziasme şi o curiozitate neadormită. Se duce la foarte multe festivaluri de film în lumea întreagă şi îşi doreşte să ajungă la Hollywood.

 Se cuvine să-i mulţumesc acum pentru că şi-a făcut timp să răspundă tuturor curiozităţilor mele, care cred că sunt şi ale dumneavostră.  Sper  că aţi descoperit-o pe Irina Margareta Nistor altfel decît o ştiaţi, şi că v-a plăcut ceea ce tocmai aţi citit.

 *

Publicat in revista TIMPUL, nov. 2009.

VIGDIS- din Norvegia la Paris

VIGDIS

Dacă îi vezi mai întîi pictura, puternică, agresivă, cu implicare politică, socială, ecologică, de persoană foarte prezentă în viaţa planetei, te aştepţi să întîlneşti un fel de valkirie a nordului, aşa cum mă aşteptam şi eu. M-a întîmpinat în pragul fastuosului apartament parizian o doamnă graţioasă  ca un desen de Fragonard, mică, blondă, subţire, cu un pahar de şampanie în mînă. Am început să vorbim sorbind din cafeaua pusă în vechi ceşti Tiffany din care scoteam mereu linguriţa de argint, pentru că nu-mi pusesem zahăr, şi o puneam imediat înapoi, amintindu-mi cît e de periculoasă cafeaua fierbinte pentru fragilitatea porţelanului.

Atmosfera casei este un foarte cosmopolită: Vigdis e norvegiană, soţul ei este american, cea care ne-a adus cafeaua poloneză, asistenta personală rusoaică, cel care se ocupă de site vietnamez, aşa ca venind din România eram cea mai potrivită să-i fac un interviu portret.

Ne-am plimbat prin minunata casă, am făcut fotografii, am vorbit, am rîs şi am coborît la subsol unde are un atelier. 

Am vazut tabloul care este pe toate afişele organizaţiei lui Brigitte Bardot, dar şi multe altele, fiecare avînd povestea lui. 

Ne-am urcat apoi în maşinuţa iconică care îţi schimbă culoarea în funcţie de starea proprietarei, şi am plecat la noul atelier unde erau alte picturi, printre care şi cel al genialului nepot de care este atît de mîndră. 

Care este bijuteria de care nu te desparţi?

Port întotdeauna marele diamant al inelului de logodna. Care a devenit mult prea mic pentru degetul meu... Am încercat să-l scot cînd am divorţat...dar am renunţat! Oricum este cel mai bun şi cel mai sigur mod de a nu-l pierde!...aşa că îl spăl cu periuţa de dinţi ca să-i menţin strălucirea!

Ce îţi doreşti de Crăciun?

Să am un White Christmas cu adevărat amuzant împreună cu cei trei nepoţi ai mei!

Care este Big Treat pentru tine?

Fiecare zi e specială ! Încec să trăiesc fiecare zi într-un mod special, pentru că depinde de mine ce fac din ea. Poate fi un dezastru, dacă dau frîu liber furiei, iritării, frustrării, răzbunării, minciunilor prostreşti, ipocriziei şi aşa mai departe! E mai uşor dacă încerc să dau mai departe ceea ce este bun şi inspirator în inima mea. Şi curiozitatea este o foarte bună armă ! Şi apoi poţi avea un  atît de bun şi interesant răspuns, că pînă la urmă sfîrşeşti cu un Real Big Treat, dintr-o situaţie cu totul neaşteptată sau de la o persoană neaşteptată... ce crezi de asta, Laura?

Cînd ai devenit interesată de modă şi de eleganţă?

Cînd eram copil am devenit foarte interesată în frumuseţe, haine şi mirosuri încîntătoare privindu-le şi iubindu-le pe mama mea şi pe cele trei splendide surori ale ei, care erau cele mai frumoase din oraşul lor norvegian. Erau cam ceea ce sînt acum top modelele, foarte înalte, foarte subţiri, perfect propoţionate. Dagny şi Ruth erau blonde, iar mama şi Astrid cu părul închis la culoare. Cred că vechile filme de la Hollywood şi revistele le inspirau.Toate s-au căsătorit cu bărbaţi remarcabili, unele în străinătate. Aşa că am început să călătoresc devreme ca să le vizitez  şi am avut un mai degrabă sofisticat fel de a privi lucrurile. N-am crescut înaltă ca ele, şi n-am avut niciodată eleganţa lor naturală , dar mi-am găsit-o în felul meu şi port tocuri extrem de înalte! Culoarea părului poate varia şi se schimbă!  Şi ca artistă, îmi place să mă costumez, deghizez, sî încerc tot felul de machiaje, şi nebunii, şi să mă amuz, care este, cred, cel mai important lucru!...dar totuşi, bineînţeles, îmi doresc să fi avut frumuseţea lor ! Fiica mea o are, dar nu îşi dă seama!!!!

Îţi alegi tu subiectele picturilor sau ele te aleg pe tine?

Amîndouă! Mă inspiră cu uşurinţă  ideile, chair şi fotografiile, oamenii sau animalele. Doar privesc în jur! Evenimente, ziare etc.Adesea mă înfurii, mă enervez cînd văd cum politicienii reuşesc să pornească războaie, morţi, violuri... Cînd văd violenţă şi tiranie împotriva femeilor slabe şi neprotejate, needucate...mă întristez foarte tare.Ca şi cum progresul înseamnă regres m? Sau e mereu aceeaşi veche poveste, iar şi iar mereu?

Mă simt norocoasă că am crescut într-o parte a lumii atît de liberă, frumoasă şi binecuvîntată ...Scandinavia este încă  foarte avangardistă în ceea ce priveşte educaţia, justiţia, respectul mutual şi individual, şi drepturile omului.  Mai ales în Norvegia, foarte realistă politic. Ţara mea era foarte săracă şi am devenit independenţi bia în 1905. Eram obişnuiţi să muncim din greu şi să avem o existenţă dificilă, un pic aşa, ca scoţienii, de care sînt foarte atrasă şi foarte apropiată. O persoană pe care am iubit-o foarte mult obişnuia să mă compare cu fiordurile adînci din Norvegia şi cu munţii ei înalţi, spunînd că am puterea şi temperamentul nebun  la fel ca natura norvegiană acolo sus!

Norocul meu enorm este că viaţa mea m-a dus mereu în apropierea artei mele, să pot picta  orice mi-ar spune pînzele să fac! Şi să-mi întind aripile  pe tot întinsul Europei!

Ţi-ai ales apartamentul din cauza sau în ciuda lui Lafayette ?

Frumoasa casă în care locuiesc a fost  construită în 1728, cînd  Ludovic XV era tînăr. Cu mult înainte ca Lafayette să  ocupe şi să moară în apartamenetul meu!!! Bineînţeles că este excepţional de frumos!  Proporţiile 1700 sînt de obicei aşa !... era o lume atît de diferită ! 

Totuşi neobişnuit în viaţa mea este că NICIODATĂ nu mi-am ales casa! Întotdeauna mă aleg ele pe mine, mă instalează!!! Aşa că o să-ţi povestesc cum am aterizat aici. Mă întorceam de la Londra la Paris, era februarie, o iarnă fără zăpadă. Eram încă implicată  într-un divorţ complicat de soţul meu necredincios, ceea ce mă agita foarte tare. Cumpărasem o sticlă de şampanie care atărna de braţul meu, într-o pungă de plastic. Şi iată, ăl văd pe Robin venind să mă întîmpine! Ceea ce m-a făcut atît de fericită şi m-a surprins, chiar dacă ştiam că mă place mult! Aşa că mă grăbesc către el, dar alunec şi cad  din cauza gheţii de pe zăpadă! Am salvat şampania, dar mi-am rupt un osişor tîmpit de la degetul mare...au,au, au! Robin mă ajută să mă ridic, mă sprijin apoi pe el în timp ce mă urcă în taxiul care ne duce la Lafayetteul lui ! Ajunsă acolo, şciopătez într-un picior, aşa că decide că trebuie să mă întind şi să mă odihnesc puţin. Mi-a scos pantoful şi, şi... şi n-am mai parăsit apartamenetul Lafayette de atunci...

Totuşi cu atelierele mele este o cu totul altă poveste!!!

Care este numele străbunicii tale, fotografa? Fotografia ca artă nu te-a tentat niciodată?

Elisabeth Rasmussen, născută Hurup, dintr-o descendenţă franceză hughenotă. Este o poveste atît de luuuuungăăăăă!...Şi sînt somnoroasă, dar dacă vrei să afli mai multe despre familia mea, care este foarte neobişnuită, dramatică şi diferită, dacă totuşi te interesează, o să o scriu pentru tine, Laura!

Adresele tale pentru restaurante, bistrouri sau ce preferi, la Paris sau în altă parte.

Sînt o „homer”: îmi place şi prefer mesele mele cu invitaţi! Acasă! La masa noastră, cu 6-8 prieteni buni. Doar la lumina multor, multor lumînări, cu mari buchete de flori , cu parfumul special al lumînărilor Diptyque, pe care le cumpăr din Boulevard Saint Germain. Cu mîncare bine pregătiră şi decorată de către un mic bucătar, căruia îi dau un studio confortabil etc în schimbul unor cine tîrzii. Ne place bucătăria simplă, sănătoasă, care nu îngraşă. De obicei funcţionează foarte bine, pentru că avem alţi oameni care lucrează pentru noi, la curăţenie, călcat etc. Aşa că cu bucătarul e o altă poveste, este un sentiment de familie, pentru că lui Robin îi place mîncarea, îi place să şi gătească, aşa că sfărşeşte prin a cumpara şi găti el însuşi cu bucătarul!

Totuşi anul trecut am angajat un cuplu filipinezo-german, care pur şi simplu nu s-au potrivit casei!Dar am rîs atît de mult, că a meritat aventura! Erau  hilari! Felul lor de a se îmbrăca ers suficient ca să-i facă pe oaspeţii noştri mai întîi să se înece  cu mîncarea absolut curioasă şi bizară...şi apoi să izbucnească în hohote!

Un circ permanent!Incredibil!!! –Dar ce e prea mult, e prea mult: s-au mutat, au plecat în timpul vacanţei noastre, şi noi, dar mai ale Robin, săntem în sfîrşit uşuraţi!!!...von găsi pe altcineva, sau altcineva ne va găsi pe noi ! – Eu aştept!

În timpul ăsta, slavă Domnului, Parisul e plin de restaurante  excelente! Aşa că nu vom muri de foame cît timp îl aşteptăm pe Noul Bucătar! Restaurantul „Jules Verne” de la primul etaj al Turnului Eiffel este fantastic! „Le Soufflet-Recamier” foarte la modă.Barul de la Bristol este cu adevărat încîntător pentru prînz , etc. Avem de asemenea propriile noastre cluburi private „The Polo Club” în Bois de Boulogne, „The Interalliée” ceva mai sus pe strada noastră Faubourg St. Honoré, „The Travellers” pe Champs-Elysées unde avem mîncare bună, ne întîlnim prietenii şi membrii cluburilor.

Sînt sute de bistrouri minunate şi mici restaurante oriunde mergi! În arondismentul 6 al Parisului, la 2 minute de atelierul meu, este „Les Deux Magots”, pentru un Croque-Madame-Monsieur şi un pahar de vin rosé, şi chiar alături, „Café de Flore”mai intelectuală, unde nu mergi pentru mîncare, ci ca să vezi şi să întîlneşti „Tout Paris” din arondismentul 7!

A fost o după amiază plăcută petrecută în compania unei artiste adevărate, cultivate, inteligente, cu simţul umorului, calitaţi rar întîlnite în una şi aceeaşi persoană. Mi-am spus, încă o dată!, că am noroc la oameni .

                                                                                      

Downton Abbey

Did you use any personal story for the book ?

Not my personal stories so much but some from the Fellowes family, which is mine too of course. Julian, my uncle, is the creator and writer of the show, and like any writer he looked to his own life for inspiration. So many of the characters and their plots, or even just their witty one-liners, came from family stories – such as the Dowager Countess, who is based on Julian’s great-aunt, Isie Stephenson. The rest of it comes from history itself, a huge interest of Julian’s. He was keen that the show should be steeped in authenticity, which is why we have the wonderful juxtaposition of fictional characters dealing with events that actually happened in history – such as the Troubles in Ireland and World War I.

Did you enjoy going to set ?

Yes, it’s a real privilege and not one I pass up on! It’s a treat to watch something right before your eyes and know that it will be screened on televisions to millions of people around the world. They are all consummate professionals but also clearly hugely enjoy their work, so have a lot of fun together. The only problem is that there are so many crew – around 60 or 70 at least, daily – that an extra person like me can feel a bit in the way. I say ‘sorry, excuse me!’ quite frequently…

Do you feel close to the characters of the époque ?

Julian and I have always shared an interest in that period between the wars – partly, I think, because so many of our family stories come from then. Julian’s father, my grandfather, was born in 1912, the year the first Downton Abbey episode was set – so he was certainly in that era, if not quite in that world. But we are fascinated by it too because it was, in many ways, the beginning of the modern age – with electricity, motorcars, rail travel, the rise of socialism, women’s rights, medical advances and so on – yet those who lived within it were still heavily influenced by Victorian mores. They struggled to adapt but knew they had to if they wished to survive. That’s the basic premise of Downton Abbey and the reason it is so compelling – we are going through something very similar ourselves, with the huge advances in technology impacting on our social and political lives.

Something you still use in the kitchen and you inherited.

I still use my grandmother’s cookbooks, although it’s interesting to see how fashions change with food – right now, quite rapidly, as we get into ‘clean eating’ and so on. But if you look at cookbooks of a hundred years ago, they are very similar to modern cooking, in terms of low sugar, fresh ingredients and so on. One thing that is very different is that in England at the turn of the 20^th century, French cooking was the most fashionable, and a lot of it was rather fiddly and highly skilled. Mrs Patmore may look like a simple cook but she was actually a chef of supreme ability!

Your favorite receipt in the book. Do you cook often?

My son is a huge fan of pancakes, so at the weekends the book will fall open at that page! But I love the more traditional receipts too, such as the marmalade. My father lives in Ireland, and I have been spending summers there every year since I was a little girl, so when I’m feeling nostalgic I’ll do a big Irish stew, with slices of warm soda bread on the side to mop up the gravy. Delicious!

It was a difficult research for the book ?

The research is, for me, the most enjoyable part of the process. As it was my third Downton Abbey companion book, a lot of the research had built up in layers – on my bookshelves and in my head. Even when not officially researching a Downton book, I still read around the period, particularly memoirs of that time, as I prefer to read a first-hand account to a historian’s analysis. Julian also has a huge amount of knowledge, so if I got stuck on anything, I’d just fire off a quick email to ask him.

Do you think the success of Downton Abbey will bring more politeness and elegance in the world?

It would be nice to think so, wouldn’t it? Perhaps it does – people seem to appreciate the elegance and style of the period. Whether nice people watch it or it makes people nice, I don’t know. But I interviewed the woman who lives in a house that is used for filming – as the exterior of Isobel Crawley’s house – and she was telling me that people frequently knock on the door, peer over her garden wall and so on. ‘Don’t you mind?’ I asked her. ‘Oh, no,’ she said, ‘the sort of people who like Downton Abbey are usually very nice people.’