Filitti

Portret de boier. Locul în care mergem astăzi este descris cel mai bine de Manole Filitti, timp de peste 50 de ani trăitor în casă, în cartea sa „Gânduri răzleţe”, apărută în 1996 : „...grădina mea se defineşte, în mod cu totul neobişnuit, de mărginirea a două biserici. Către răsărit de Schitu Darvari, către asfinţit de Biserica Icoanei. Cînd răsare soarele, primele raze ale dimineţii scapără şi aprind viu turlele Bisericii Icoanei. În schimb, cele din urmă raze ale apusului învăluie cald şi luminează dulce cupola Schitului învecinat. Acest extraordinar spectacol îl privesc din balconaşul care prelungeşte salonul meu. Din el privesc deopotrivă aprinderea sau stingerea micului meu paradis.” Casa este impregnată de personalitatea autorului acestor rînduri, soţul gazdei noastre, doamna Georgeta Filitti. Mi-am manifestat dorinţa de a vorbi despre dumnealui puţin. ”Oameni de factura soţului meu îşi pun, e adevărat, pecetea pe locurile unde trăiesc. El a venit aici în 1945, izgonit din propria casă. Era destulă înghesuială şi sărăcie căci îţi găsiseră adăpost şi alte rude năpăstuite. 13 persoane locuiau în 4 camere pline de uşi şi unde intimitatea era exclusă. Să faci să convieţuiască oameni între 10 ani (băiatul lui) şi 94 de ani (bunica cumnatului) – iată o performanţă de care numai el a fost în stare. Ceea ce cred că a contribuit în primul rînd la armonia domestică a fost grădina rostuită cu migală, săpată, udată, cu brazde bine hotărîte, unde numai Manole avea voie să spună ce flori se pun : trandafiri, hortensii, iasomie, tufănele. Asta ca să nu mai vorbesc de primăvăraticile narcise, brînduşe şi lalele. Pe urmă mai era nucul, cu hamacul de sub el ; în vipia verii toată familia se cuibărea la umbra lui ocrotitoare. Şi mai era ceva. În casa asta nu s-a lenevit niciodată. E adevărat că şi aici Manole dădea tonul. Cînd ne-am căsătorit (în 1985) era pensionar ; asta nu-l împiedica să-şi aibă şi să facă şi celor din jur programe bine chibzuite. Rămăsesem doar 4 locatari, noi, Filitteştii, şi cumnaţii lui, oameni retraşi, cu beteşuguri, şi neiubitori de viaţă socială. Manole fusese finanţist, avocat, director al Fabricii de uleiuri Phoenix, apoi, după ieşirea din puşcărie, ajutor de contabil la Buftea, ghid la ONT, funcţionar la un oficiu valutar. Viaţa, vreme de 40 de ani, alături de actriţa Mimi Enăceanu, îl introdusese în lumea spectacolului. Asta a însemnat, deopotrivă, seri după seri petrecute la restaurant, şuete, sindrofii, petreceri, excursii, ieşiri la iarbă verde. În familie însă se ştia că şi de ar fi petrecut pînă la 4 dimineaţa , Manole deschidea la ora 7 poarta fabricii sau a biroului, vesel, odihnit, impecabil îmbrăcat. Uriaşa putere de muncă şi disponibilitatea pentru viaţa socială îi erau, cred, sporite şi de practicarea diferitelor sporturi (rugby, ski, înot).” Îmi amintesc că pe lîngă faptul că mă găzduiaţi, ceea ce mie îmi făcea o imensă plăcere, aveaţi mereu musafiri , toţi se simţeau bine şi prelungeau vizita cît se putea de mult. „ Am ţinut 13 ani casă deschisă şi nu-mi aduc aminte să fii ieşit vreodată ceva pe dos. Cînd, de pildă, hotăram sindrofia din grădină pentru ziua lui, întocmeam din vreme lista musafirilor, atenţi să se potrivească unii cu alţii, îi pofteam, apoi făceam menu-ul. Mă gîndesc că am venit destul de răsfăţată în această casă de nu ştiam să fierb un ou. „O să învăţăm împreună după cartea de bucate”, m-a liniştit Manole.(Am şi acum cîteva zeci de asemenea îndrumare, de la St. Ange la clasica Sanda Marin.) Primeam adesea 36 de musafiri (asta, socoteam noi, era capacitatea maximă a grădinii ca oamenii să se simtă bine). Cu jumătate de oră înainte de venirea lor, stăteam în salonaş, dichisiţi, relaxaţi, aşteptîndu-i. La sfîrşit eram iar singuri şi comentam încîntaţi reuşita, de obicei, a primirii ce făcusem. Dar în casa asta se şi lucra mult. Dacă eu stăteam pînă după miezul nopţii la birouaşul de altă dată al socrului meu, în puzderia de texte istorice ce mă pasionau, Manole, într-altă odaie, la un birou mai mare, ce odinioară aparţinuse profesorului Victor Slăvescu, citea, asculta muzică clasică, făcea ordine în complicata alcătuire a Jockey Clubului Român al cărui preşedinte era. Iubea aceste ceasuri de recluziune şi dacă încercam să i le tulbur, alintîndu-mă, mă trimetea sus la lucrul meu...” Cîteva vorbe despre ascendenţa Filitti, fără de care portretul omului Manole Filitti n-ar fi complet. „Disciplina în tot ce făcea îi fusese inculcată de părinţi, de amintirea strămoşilor, acei greci din Epir care la mijlocul secolului XVIII veniseră în Ţara Românească ca să scape de urgia turcească. Socrul meu, Ion Filitti, istoric, diplomat, genealogist, notase în jurnalul său ce trebuie să ştie copiii (fete sau băieţi) : limbi străine, sport, bătut la maşină, mers cu bicicleta, condus maşina, tricotat (!) şi, evident, bune purtări. Politeţea, toleranţa, afabilitatea faţă de cei slabi, neajutoraţi, fuseseră totdeauna la mare cinste în familia Filitti. Un antecesor ilustru, mitropolitul Ţării Româneşti Dosithei Filitti (1734-1825), îşi lăsase averea jumătate românilor, jumătate grecilor, dăduse bani pentru eliberarea din robia turcească a 500 de creştini, îi silise pe preoţi să se şcolească temeinic şi pusese să se tipărească sumedenie de cărţi pentru învăţătura celor simpli.” Numele Georgetei Filitti , cunoscut istoric, apare pe multe cărţi. Am întrebat-o dacă s-a îndrăgostit vreodată de personajul de care se ocupa. „ Am urmat facultatea de istorie pentru că, adolescentă fiind, începusem să citesc cu fervoare din biblioteca mamei opera lui Caesar. Aveam un bust al lui pe masa de studiu, îi urmăream pe hartă campania din Galia şi mă vedeam plimbîndu-mă cu el în peristilul bibliotecii din Alexandria. Cînd, la maturitate, am ajuns la faţa locului, decepţia a fost totală : azi faimoasa bibliotecă e o construcţie asimetrică cenuşie, ceva amintind de arhitectura scandinavă şi care stă ca pumnul în ochi, ca sa-l citez pe soţul meu, în peisajul plin de soare al portului mediteranean. A fost o dragoste de tinereţe. Astăzi, privind în urmă, ştiu că am iubit cu adevărat un singur personaj istoric, pe Mihail Kogălniceanu. Am publicat 7 volume din Oratoria lui, am scris despre el, i-am descifrat scrisorile, ceea ce e o adevărată încercare a răbdării, mă duc în fiecare an la mormîntul lui şi fac puţină ordine în bălăriile şi oţetarii care-l copleşesc. Îl simt aproape şi uneori mă trezesc că îi spun din păsurile mele.” Vorbind, mă uit în jur şi văd minunatele lucruri care alcătuiesc un interior plin de căldură, în care te simţi bine, în largul tău. Ce a mai rămas după multele donaţii făcute de soţii Filitti. Multe obiecte sînt istorice. O rog pe doamna Filitti să vorbească despre toate astea. „ Şi eu şi soţul meu am făcut donaţii şi îmi pare rău că n-am dăruit mai mult. Întămplări potrivnice au făcut să pierd, de la o zi la alta, parte din spaţiul de locuit şi atunci mi s-au prăpădit mii de cărţi, manuscrise, hărţi, mobile ş. a. Pe urmă, în ce a rămas, au intrat hoţii. Mă gîndesc, de aceea, că dacă ai şansa să fii înconjurat de lucruri frumoase şi de preţ dar ai şi o vîrstă care te apropie pe nesimţite de celălalt tărîm, e bine să le asiguri într-un muzeu ori în mîna unui colecţionar avizat. Mă uit cu drag la masa de ceai Chippendale, cu chipuri de copii în camaieu primită de soacra mea la nuntă. Cîte ceşti de ceai am oferit pe ea! Pe o tavă uriaşă de argint (furată între timp), în ceşti Limoges, cu zaharniţa şi cleştii de argint, cu vasul de lapte şi cel de frişcă, alături de farfuriile cu biscuiţi. Dar mai presus de toate era teiera, unde Manole punea o linguriţă din cel mai bun ceai englezesc (mie îmi plăcea, lui nu, şi adaosul de Bergamotte) pentru fiecare ceaşcă, plus una pentru teieră... Pe noptiera mea stă o coşnicioară de argint pe care Manole, în anii de restrişte, a vîndut-o la talcioc. Eu am recuperat-o, avînd un ponson de recunoaştere, dintr-o consignaţie. În fine, salonaşul mi se luminează de liniile calde ale unei acuarele : e manăstirea Ziţa din Epir, unde a păstorit în tinereţe Dosithei Filitti şi unde a fost găzduit la un moment dat lord Byron, stins din viaţă în 1824 la Missolonghi. La rîndul nostru, cînd am ajuns acolo, ne-a învăluit o aură de sfinţenie şi parcă simt şi azi mireasma de neuitat a cetinii din jurul manăstirii.” Sînt curioasă să aflu care e obiectul cel mai iubit, şi dacă se ataşează de obiecte. „ A fost o vreme cînd eram exagerat de conservatoare, de ataşată de obiecte. Mama îmi zicea că sînt „borfomană”. Pe urmă am pierdut cu brutalitate mulţime de lucruri, unele valoroase în sine, altele doar de interes sentimental. Astăzi, cînd sînt silită să părăsesc această casă de care se leagă cei mai frumoşi ani de împlinire profesională şi de familie, obiectul cel mai drag îmi pare fotografia soţului meu făcută în grădina noastră într-o vară rămasă doar în amintire.” Tăcem amîndouă. Farmecul locului ne învăluie, farmecul Bucureştiului de altădată şi a oamenilor care ştiau să se bucure de viaţă aşa cum le era dată, cu bune şi rele. Umbrele lor le simţim lîngă noi, parcă ar vrea să ne spună ceva important, ceva esenţial. Aşteptăm tăcute în fotoliile salonului din balconul căruia Manole Filitti se bucura de fiecare răsărit, de fiecare apus.

(Aparut in Romania literara.)