Miruna Budișteanu la Iași

Până la 27 iunie puteţi vedea expoziţia  Mirunei Budişteanu în Turnul Goliei, la Iaşi. Cum următorul ei proiect este o expoziţie la Roma, unde curator va fi importantul critic şi istoric de artă Vittorio Sgarbi, ar trebui  să fim fericiţi că artista a ales Iaşul pentru acest act artistic. Locul ales, Turnul Goliei, unde Ţarul Petru al Rusiei s-a rugat împreună cu Dimitrie Cantemir, Domnitor al Moldovei, îşi dezvăluie frumuseţea  proaspăt restaurată. N-aş putea să spun dacă locul adaugă valoare expoziţiei sau lucrările spiritualizează spaţiul. În orice caz, este o alegere inspirată.

 Miruna Budişteanu este un artist român confirmat, care trăieşte în prezent în Bucureşti, România. A absolvit Facultatea de Artă Monumentală, la Universitatea de Artă din București, după ce a parcurs un an de arhitectură la Școala de Arhitectură din La Defense, lângă Paris. Ulterior, a urmat un Master la Universitatea de Teatru și Film din București, în Regie și Imagine de Film, lucrarea de disertație fiind un film autobiografic “Autoportret – Nemărginire”.

A avut mai bine de 50 de expoziții personale, în Europa și SUA, având și numeroase participări în expoziții și proiecte de grup. A expus în galerii, muzee, monumente istorice și spații non-convenționale, practicând toate mediile picturale, cu preferință pentru frescă, tempera cu ou, tușuri și emailuri, pe o peliculă translucidă numită multimedia vellum film, care permite conlucrarea cu lumină și interactiunea cu spațiul ambient, preocupări constante ale artistei. În prezent este doctorand la Ecole Pratique des Hautes Etudes, din Paris, dezvoltând la distanță teza pe tema “Identitatea și valențele spațiului sacru în contemporaneitate”.

Sacralitatea este tema obsedantă în opera artistei. Veţi vedea altare, tronuri cereşti,  însemne liturgice, pe Fecioara Maria şi pe Hristos, în lucrări încărcate de credinţa Mirunei Budişteanu, de viziunea ei  de o spiritualitate diafană, care te aduce pe tine, privitor, mai aproape de Dumnezeul atoateiertător  al ortodoxiei.

Profitaţi de  zilele în care mai puteţi vizita expoziţia  şi pleca  mai senini.

                                                                 

PS Din păcate expoziția a fost strînsă mai devreme decît era specificat pe afiș și pe invitație. Artista le promite ieșenilor ca va reveni în curînd.

GUEST - Radu Negrescu-Suțu în dialog cu Manuela Ghika

IN MEMORIAM - LEON GHIKA

Anul acesta, pe 12 iulie, se împlinesc cinci ani de la plecarea dintre noi a prințului Leon Ghika, o personalitate remarcabilă a exilului românesc, pe care am avut onoarea să-l cunosc și să mă bucur de prietenia sa, prietenie și rudenie veche de trei veacuri între familiile noastre. Bun creștin și intelectual rafinat, evocările tribulațiilor sale nu conțineau niciun mesaj de ură sau răzbunare, preferându-i o armă mult mai redutabilă, ironia. Excelent observator, chiar dacă educația nu-i permitea a face comentarii, lui Leon Ghika nu-i scăpa absolut nimic și observațiile sale erau întotdeauna de o justețe remarcabilă. Fiica sa, Manuela Ghika-Oroveanu, a avut amabilitatea de a ridica stavilele timpului, evocând figura tatălui dânsei.  

MG-O: Tatăl meu, Leon Ghika, s-a născut în 1915, în Moldova, la Bârlad, unde se aflau atunci părinții săi, dar și-a petrecut copilăria la Budești, într-un superb conac de circa 900 m² cu două caturi, care avea peste 20 de încăperi, acareturi etc. Această frumoasă proprietate fusese oferită ca dar de nuntă mamei sale Manuela Bogdan, de tatăl acesteia, Leon, fiul Marelui Vornic Manolache Bogdan și al soției sale Ana Ghika-Trifești, căsătorit cu Lucreția, fiica omului de stat Mihail Kogălniceanu. Manuela Bogdan, bunica mea, s-a căsătorit deci cu Leon Ghika, căruia i se spunea în familie Opi, un tânăr ofițer de cavalerie, fiul lui Alexandru Ghika, consul general la Constantinopol, și al Mariei Mavrogheni, fiica renumitului om politic Petrache Mavrogheni.  

RN-S: Care descindea din Dimitrie, fratele voievodului, întrucât cei trei feciori ai înfricoșătorului domnitor, ,,harapul negru cu dinți de oțel’’ descris de pitarul Hristachi, Mavroghene marinarul venit de la Țarigrad, ,,iscusit și om de treabă, ce încă un dar mai are, că e om și viteaz mare’’, nu au avut descendenți. Sigur că aprigul Mavrogheni, cel care a încercat să reconstituiască o armată națională, combativ cum era, a murit ca un erou pe câmpul de luptă, deși istoria noastră l-a uitat, ucis de turci precum Grigorie III Ghika.

MG-O: Într-adevăr, o figură impresionantă, în contradicție cu duioșia evocării mele, dar istoria noastră a cunoscut multe perioade sângeroase. Grigorie III Ghika, domnitorul omorât de turci în 1777, întrucât a avut cutezanța de a apăra integritatea Moldovei, un martir al neamului românesc și al stirpei noastre, ale cărei lacrimi îndoliate se regăsesc pe scutul Ghikuleștilor, sau monseniorul Vladimir Ghika, acest umil ostaș al lui Hristos, ucis de comuniști în 1954 în temnițele închisorii din Jilava și beatificat anul trecut de Biserica catolică, sunt doar cele mai emblematice exemple. Acesta din urmă, în 1939, deși fusese sfătuit să se reîntoarcă la Paris, refuză, din devotament creștin în slujba aproapelui său, și-și aduce aportul la ajutorarea celor care aveau nevoie de cuvântul Mântuitorului. Pot spune că pilda Domnului Iisus l-a călăuzit către sacrificiul suprem pe care, cu siguranță, și l-a dorit.

Copilăria tatălui meu, deci, frumoasă și lipsită de griji, s-a petrecut, cum am mai spus, pe moșia familiei din Budești, unde a și studiat cursurile primare cu un preceptor particular și unde, începând cu vârsta de cinci ani, a declarat solemn părinților că el va fi mai târziu marinar.  

RN-S: Da, îmi aduc aminte că tatăl Dvs. îmi povestise cândva că la vârsta de cinci ani a ajuns la Eforie, unde a fost atât de tare impresionat de marea pe care o vedea pentru prima oară, de vapoare, de mirajul plecării cu ele în depărtări, încât odată întors acasă, la Budești, nu contenea să vorbească decât despre aceasta. Un camarad de arme al tatălui său i-a compus atunci un catren amuzant, pe care dânsului îi plăcea să-l recite și care spunea : ,,Le petit Léon, rêve dit-on, du matin au soir, du soir au matin, il se voit marin’’.

Cariera sa militară s-a curmat brusc, precum în cazul tatălui meu, în 1947. Ei, ofițerii de elită, au fost prizonierii destinelor lor, pe care nu le-au putut schimba și din care nu s-au putut descătușa. Fiind patrioți adevărați față de Țară, Neam și Coroană, cariera lor militară, pentru care aveau și vocație, avea o importanță covârșitoare și nimic altceva nu a reușit vreodată să o înlocuiască. De altfel, sunt convins că părinții noștri, fideli jurământului militar depus, oricum nu ar fi acceptat să-și continuie cariera sub steagul roșu al așa-zisei ,,armate populare’’, așa că până la urmă comuniștii le-au făcut o favoare deblocându-i, scutindu-i astfel de o penibilă și dureroasă demisie ce se impunea în cazul lor.   

MG-O: Sigur că da, poate fi un punct de vedere mai puțin... dramatic, dar să revenim la copilăria tatălui meu. Aici, la Budești, se întâlnea vara cu rudele părinților, venite în vizită cu copiii lor, verii tatălui meu, și câteodată se adunau peste 30 de copii în compania cărora își petrecea vacanțele estivale, împreună cu sora sa Lucia, căsătorită mai târziu cu ofițerul Dimitrie Graur, și cu fratele său mai mare, Dinu.  

Budeștii făceau parte dintr-o salbă de moșii ale familiei Ghika, alături de Climești, de Bozieni, toate în judetul Neamț, și Ghikuleștii se vizitau permanent între ei, venind ori călare, ori cu șareta sau cu faetonul. Domeniul Budești era foarte mare, de circa 200 ha, având vie, două păduri, livezi, pășune, teren arabil, hambare, stufăriș, iazuri cu pește care furnizau raci Casei Regale, un râu cu moară, o fermă, herghelie cu cai de călărie, două grajduri, poate și câini de vânătoare, deși eu nu-mi amintesc, avea parc, seră, cramă, ghețărie, fabrică de cărămizi, foișor, o biserică, în fine, era o frumoasă și întinsă proprietate. Conacul avea multe odăi de locuit încăpătoare, băi și cabinete, sufragerie, saloane, bibliotecă, sală de bal și de sindrofii muzicale, sală de scrimă și de biliard, pivnițe, bucătării, astăzi totul într-o tristă și dureroasă ruină.

RN-S: Este soarta unei lumi dispărute. Acest conac, care odinioară trăia, este astăzi lipsit de viață. Dar să revenim, cu îngăduința Dvs., la școlaritatea lui Leon Ghika, copilul care visa să devină marinar.

MG-O: Da, bineînțeles că după cursurile primare a fost trimis să studieze mai departe la Liceul internat din ,,dulșele târg al Ieșilor’’, unde și-a luat bacalaureatul, după care a fost admis, în urma unui riguros examen, la Școala pregătitoare de ofițeri din Capitală, iar anul următor, în 1934, la Școala Navală ,,Mircea’’ din Constanța, pe care a absolvit-o în 1936.  

Recompensa binemeritată a sclipitorului elev consta în efectuarea ultimului an de studii pe nava-școală franceză Jeanne d’Arc, un bastiment prestigios al timpului, în cadrul acordurilor dintre cele două state, crucișator care a staționat un timp chiar în Marea Neagră. Dar, din cauza unui ,,incident diplomatic’’ cu un superior exigent, pe care tatăl meu, care nu avea decât 20 de ani, nu l-a tratat cu toată deferența cuvenită gradului, a fost exclus de la această frumoasă și instructivă promovare și, primind nota zero la purtare, nu a mai terminat școala ca șef de promoție, precum fusese până atunci, ci pe locul al doilea!  

Integrat în Marina Militară Regală, în urma crizei create prin cedarea Basarabiei în 1940, pleacă voluntar pe front în anul următor și combate la Odesa și Sevastopol, la bordul crucișătorului Dacia și a torpilorului Zmeul, iar faptele sale de arme și bravură sunt răsplătite prin avansări în grad, locotenent apoi căpitan, dar și prin decorațiile și medaliile ce i-au fost decernate: Coroana României, Virtutea Militară, Steaua României, Crucea de fier a Germaniei, medalia Vulturul German, Medalia Maritimă, Cruciada contra comunismului etc.  

Însă, în 1947, noii căftăniți ai țării nu au dat dovadă, bineînțeles, de comprehensiune și tact, decizând să epureze armata de elementele cu ,,origine nesănătoasă’’, și în consecință tatăl meu a fost avansat locotenent-comandor și deblocat la vârsta de 32 de ani, deși era caracterizat drept ,,ofițer dotat cu inteligență vie, foarte muncitor, foarte corect, dotat cu spirit de metodă și deosebit tact, cu o educație cu totul aleasă, bun camarad și foarte disciplinat’’.    

RN-S: Suntem departe de ,,nota zero la purtare’’ din tinerețe, între timp tatăl Dvs. învățase bine ce este disciplina militară și cât de importantă și de utilă este.  

MG-O: Cu siguranțà! În fine, deși ofițer deblocat, înainte de a fi fost militar, tatăl meu era și un om care și-a închegat o familie și, în acei ani grei și nesiguri ai perioadei staliniste, a simțit nevoia de a avea copii, cu toate lipsurile materiale ale situației sale devenită destul de precară.

Deci, în iunie 1947, tata s-a căsătorit cu Marsi Pandelescu, fiica doctorului Constantin Pandelescu și a Luciei Cantemir, descendentă din domnitorii Cantemirești, și-au cumpărat o moșie cu conac lângă Budești, iar tata a mai lucrat un timp pentru Ajutorul Suedez. Cumpărarea acestei moșii în 1947 a fost o eroare, dar oamenii încă sperau într-o revenire la normal, chiar până și Regele achiziționase în acel an o proprietate. Prelatul care i-a cununat a fost însuși monseniorul Vladimir Ghika, unchiul genitorului meu.   

Însă, începând din 1948, tata a început să se ascundă pentru a nu fi arestat, fiind suspectat nu doar de ,,delict de nume’’, ci și de atitudine dușmănoasă antisovietică, întrucât combătuse pe frontul de Răsărit. Și s-a tot ascuns prin țară timp de trei ani pe la rude, răstimp care, pentru un tânăr cuplu, poate părea foarte lung. Mama s-a întors la București, la părinți, iar tot în 1948 moșia Budești a fost expropiată de comuniști, dar înainte, în 1944,trenul cu toată averea încărcată în vagoane pentru a fi trimisă în Capitală, la părinții mamei, a fost bombardat pe parcurs de ruși și totul s-a pierdut definitiv.   

RN-S: Mai puțin frumoasa sabie pe care am admirat-o în salonul tatălui Dvs.  

MG-O: Această sabie, care aparținuse lui Ștefan Bathory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei, și care are înscris pe lamă cu aur numele principelui și anul 1580, se afla dintotdeauna în proprietatea familiei. Ea i-a fost oferită tatălui meu de un unchi de-al său, drept recompensă pentru studiile sale strălucite, însă, din păcate, eu nu cunosc povestea acestei săbii.    

În 1948 deci, părinții se aflau ascunși la Bichiș, o localitate din Ardeal, între Târnave, la Ștefan de Fay și soția sa Voica Bogdan, când, de Sfânta Ana, mama m-a adus pe lume, după care a plecat cu mine și tata la Singureni, lângă Giurgiu, unde bunicii mei materni încă mai aveau o casă. În 1949 se naște în București sora mea mezină, Domnica, iar tata continuă să se ascundă până prin anii 1950-1951, când a început să lucreze pe diverse șantiere din țară ca muncitor necalificat. Să mă explic: nu este nicio rușine să fii muncitor necalificat. Așa se începe, apoi fiecare își alege sau este îndrumat către o calificare. Orice societate are nevoie de muncitori și artizani competenți. Rușine este să fii hoț, proxenet, mafiot, să nu fii onest, să nu-ți respecți cuvântul dat, să nu ai onoare. Însă tatăl meu avea deja o calificare înaltă și onorabilă, era ofițer al Marinei Regale române, și în această calitate a adus mult mai multe servicii Patriei, prin competența sa, prin curajul său, decât ca muncitor necalificat pe un șantier din țară, întrucât fiind căutat de Securitate, devenise un proscris, un fugitiv, un paria.  

RN-S: Ce s-a întâmplat în continuare?   

MG-O: Prizonier al destinului său, cum bine ați spus, tata a rămas să lucreze pe șantierele din țară, apoi a urmat cursuri de calificare, la care el îi învăța pe profesorii ,,pe puncte’’ matematicile, pentru ca în final să ajungă șef de șantier, iar de prin 1966, spre sfârșitul carierei, să lucreze în birourile de construcții din Capitală, până la pensionare.  După care, în 1971, eu am plecat din țară, am ,,fugit’’, cum se spunea, întrucât profitând de o oportunitate pentru a călători în RFG, nu m-am mai întors.

RN-S: Ați fost, cum se spune, o deschizătoare de drumuri, la nici 23 de ani.  

MG-O: Într-un fel, întrucât am reușit să-mi trec familia pe lista restrânsă de 20 de persoane a primului ministru de atunci, Jacques Chirac, cu care acesta a plecat în România. Părinții mei au preferat însă ca sora mea Domnica, care între timp fusese dată afară din servici, să plece prima, de teamă ca aceasta să nu rămână ostatecă în țară, și ea a plecat în 1975. Apoi sora mea a reușit să intervină pe lângă tatăl președintelui Giscard d’Estaing, și astfel ei au putut pleca în anul următor, stabilindu-se la Paris, alături de mine și de sora mea. Dar, pentru a nu ne fi o povară și a putea fi independenți, au lucrat amândoi, fiindu-ne permanent un exemplu de cinste și de curaj. Să nu uităm că tata avea 61 de ani atunci când a ajuns în Franța, dar important era doar faptul că acum familia noastră era reîntregită.   

RN-S: Este cert că pilda sa morală este demnă de urmat. Privind în urmă, peste negura timpului potrivnic, care sunt simțămintele ce vă încearcă, ce resimțiți față de cei care au distrus viața și cariera tatălui Dvs.?  

MG-O: Bineînțeles că eu, o femeie a timpurilor moderne, actuale, nu trăiesc în nostalgia vremurilor apuse și nici nu nutresc vreun sentiment de ură contra persecutorilor familiei mele, fiind creștină, dar adevărurile trebuie spuse cu claritate. Creștinește, eu, urmașa nevrednică a voievozilor Ghikulești, i-am iertat pe toți, deși iertarea nu se acordă decât celor care, cuprinși de remușcări, o imploră, o solicită.    

O spun, nu cu patimă, ci cu blândă durere iertătoare, eu, românca cea fugită, eu credincioasa cea păcătoasă. Dar acesta este adevărul, adevărul neamului meu, adevărul poporului meu. Nu sunt o persoană publică, dar totuși exist și am o încărcătură afectivă, emoțională, pe care nu doresc să o transmit, însă simt nevoia să o împărtășesc, să o comunic, prin cuvinte, prin simțire, prin dinlăuntrul ființei mele oarecum amputate de rădăcinile care-mi aduc seva vitală necesară trăirii sufletești pe care nu pot și nu doresc să o pierd.   

 

RN-S: Un proverb plin de înțelepciune al poporului nostru spune în acest caz că ,,sângele apă nu se face’’. Veți comemora în curând cinci ani de când tatăl Dvs. a străbătut, mergând spre Răsărit, cele 20 de vămi ale văzduhului, cu ușurință, sper, întrucât nu și-a irosit viața ce i-a fost dată și L-a slujit pe Dumnezeu după poruncile Sale. A părăsit, cu sentimentul datoriei împlinite, această lume pentru alta mai bună, ,,unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viață fără de sfârșit’’, devenind din nou cetățean al Raiului.    

Vă mulțumesc pentru această emoționantă evocare, pe care nimeni n-ar fi înfăptuit-o cu mai multă sinceritate și sensibilitate. Dumnezeu să-l ierte și să-l hodinească la dreapta Sa pe robul Său Leon, un model de fiu, soț, tată și marinar. Tatăl nostru Carele ești în Ceruri...  

Radu Negrescu-Suțu, Paris, de Învierea Domnului, 2015  

 

ADINA NANU

TABU - nov 2014

Iasi excELLEnt Lifestyle

Doar doua zile la Iasi, 24-25 iunie 2015, la Palas Mall, Congress Hall.  Am fost ieri si am prins o perioada mai relaxata, intre deschiderea de la orele 12 si cocktailul VIP de la orele 18, asa ca am putut sa fac si citeva fotografii, sa si vorbesc cu persoanele care reprezentau firmele prezente.

Pentru ca impermeabilul Burberry e un must, m-am dus tinta la ei si am stat de vorba cu amabila Laura Miu. Pentru aceste doua zile , ofera iesenilor reduceri de 50% pentru anumite produse. Nu este un amanunt de neglijat

Dragalasenia coltului Bonpoint e de neocolit, iar reprezentantele disponibile. Asa ca, pentru copii, nepoti, fini...

Sport Couture a venit in forta cu o selectie DKNY, Michael Kors, Just Cavalli, Paul Smith, Emporio Armani, Marc Jacobs, Mulberry, DVF, plus alte marci pe care au ales sa le reprezinte in Romania. Discutia cu reprezentanta lor a fost pasionanta, despre piata de lux romaneasca, clientela bucuresteana, ieseana, de prin alte parti ale Romaniei, despre cum stiu sa aprecieze calitatea unui produs. Mi-a facut placere si am cam monopolizat-o, drept care imi cer scuze acum si-i multumesc.

Cei de la TOPLINE au venit cu marcile cunoscue Joico, OPI, Balmain, Guinot, si multe altele , plus ideea geniala de a oferi gratuit o sedinta de manichiura si de coafura.

Decorarea casei ne preocupa in permanenta si cei de la Insidehome au venit in intimpinarea dorintelor noastre. Fetele mi-au dat sa miros parfumurile florentine de interior, mi-au aratat ce perdele frumoase as putea avea si m-au tentat cu multe alte produse. M-am tinut tare, dar au site.

La final, artileria grea : LUMINORI, blanuri care te lasa visatoare si te tenteaza sa intri adinc in creditul de pe card. Ii multumesc doamnei care a avut rabdarea de a-mi arata aceasta minunata haina din casmir si chinchila.

Dar inspitele erau multe...Brindusa a acceptat sa fie model pentru o clipa.

Epuizate , am urcat pe terasa unde un barman priceput ne-a potolit setea pe data.

Si ce poate fi mai placut decit sa stai de vorba cu oameni care iti plac, seara, pe o terasa de unde vezi dealurile iesene ?!?

Multumesc, Elle Romania! Multumesc, Mihaela Frank !

Printul Dim Soutzo, Roma 1911

Aparut in ASTRA nr. 3-4/2013.

Sanda Stirbey Cantacuzino

Anne si Sherban Cantacuzino, cu fiica lor Ilinca

 

Pe domnul Şerban Cantacuzino, architect londonez, l-am cunoscut la începutul anilor ’90, atunci cînd venise să vorbească, într-o frumoasă limbă română, despre celălalt architect Cantacuzino, George Matei. Cum G.M. Cantacuzino a fost un personaj fermecător, renascentist, încăperea se umpluse cu lume. Apoi ne-am mai întîlnit de cîteva ori, în România. Urmăream cu interes intensa activitate de recuperare de la Pro Patrimonio (http://www.propatrimonio.org/), expoziţiile cu lucrările tatălui său şi ale fiicei sale, Ilinca Cantacuzino.

M-a bucurat invitaţia la cină pe care am primit-o atunci cînd eram la Londra. Am coborît emoţionată din maşina doctorului, soţul Ilincăi. Dar uşa casei s-a deschis larg, doamna Cantacuzino m-a strigat şi, cu un zîmbet larg, şi-a deschis braţele. Atunci mi-a dispărut orice urmă de nervozitate. M-am simţit bine şi am savurat fiecare moment petrecut în casa familiei. Căldura căminului englezesc în care se vorbeşte mult despre România, în care fiecare lucru are o istorie pe care o descoperi mai devreme sau mai tîrziu, cu fotografii (printre care şi cea a prinţului Charles, cu care gazda a lucrat la un moment dat), toate acestea m-au făcut să mă simt extraordinar de bine. Îmi pare rău totuşi că nu l-am fotografiat pe architect în timp ce prepara sosul pentru aperitiv, cu atenţia şi concentrare unui alchimist. Rezultatul elaborioasei lucrări a fost delicios , ca de altfel toată excelenta cină preparată de doamna Annie Cantacuzino.

Subiectele de conversaţie au fost mai mult româneşti, domnul Cantacuzino acceptînd să răspundă curiozităţilor mele. Cum nu ştiam prea multe despre mama domniei sale, Sanda Ştirbey, al cărei castel, în Dărmăneşti-Bacău, îl vizitasem într-o vară, l-am rugat să-mi vorbească desprea ea.

  Maturizarea timpurie a Sandei s-a datorat morţii tatălui, de tifos, atunci cînd ea avea doar 9 ani! Ne-o  putem imagina capabilă să o consoleze pe tînăra ei mamă rămasă văduvă . Fotografiile ne arată un splendid copil ajungînd o splendidă tînără femeie cu un spectaculos păr lung blond. S-a logodit la 16 ani, s-a căsătorit la 17, a pierdut o sarcină la 18, a născut un băiat la 18 şi o fată doi ani şi jumătate mai tîrziu.

Sora mai mică a Sandei, Marina, a avut o cu totul altă personalitate, băieţoasă în copilărie şi avînd mai tîrziu mai mulţi prieteni bărbaţi, cîini, maşini rapide şi un aeroplan. S-a măritat pînă la urmă la 30 de ani şi a vut doi băieţi. Ea a fost naşa mea de botez şi mătuşa mea favorită în copilărie. Sub comunism, cu soţul închis pentru 11 ani, a fost curajoasă, neînfricată, în întregime incoruptibilă şi neacceptînd nici un compromis. Devenită dură în aceste circumstanţe, era departe de a fi o persoană caldă, iubitoare, cheltuitoare. Ea trebuie să fi avut gena Ştirbey, în timp ce Sanda, aproape cu certitudine, avea gena mamei ei, Băleanu, fiind atît de diferită de sora ei.

Amîndouă surorile păreau,  privite din afară, calme şi cu o mare stăpînire de sine. N-am văzut-o niciodată pe mama plîngînd, şi doar în cîteva ocazii pierzîndu-şi cumpătul. Sanda era curajoasă, ca şi sora ei, dar şi-a folosit curajul ca să constriuască o nouă viaţă pentru ea şi pentru copiii ei în Anglia. Era o mamă minunată , echilibrată în felul în care ne trata, astfel că nici unul dintre noi nu se simţea neglijat în favoarea celuilalt, atît de diferită de Marina cu evidentul ei favoritism pentru fiul ei cel mic. Cînd venea să mă viziteze la şcoală ( avea puţin peste treizeci de ani), îmi amintesc că eram extrem de mîndru de frumuseţea şi tinereţea ei.

Încă de pe cînd era în România, înainte de război, Sanda şi-a descoperit dragostea pentru muzică, astfel că la 7 ani am primit lecţii de muzică. Făcea şi ea ore cu aceeaşi profesoară, strălucitoarea şi însufleţitoarea Manya Botez. Lecţiile muzică pentru mama mea şi pentru mine însemnau şi mersul la concertele de la Ateneu, o experienţă de neuitat în acei ani premergători războiului, cînd Bucureştiul beneficia de prezenţa  lui Enescu, Lipatti, Haskill, Georgescu, Jora, şi de vizitatori ca Weingartner, Backhaus şi Menuhin.

Mai tîrziu, în Anglia, cînd vremurile erau grele, Sanda tot se descurca astfel încît să ne dea nouă, copiilor ei , tot ce era posibil şi cumva să ne dea tot ce aveam nevoie. În timpul războiului a învăţat să gătească şi să crească păsări în curtea din spatele casei. Ba chiar a şi publicat căteva reţete ca să facă rost de ceva bani. După război a înfiinţat o crescătorie de păsări comercială care s-a dovedit a avea nevoie multe îndelungi ore de muncă. Odată cu comunismul, în România a venit  arestare şi încarcerarea soţului ei, exproprierea proprietăţilor private, pierderea iubitului ei  Dărmăneşti, (proprietatea şi casa mamei ei),  boala şi moartea mamei ei, toate acestea cred că erau frustrante pentru că îi erau inaccesibile şi îi produceau groaznice suferinţe .Ca studenţi şi tineri căsătoriţi, sora mea şi cu mine eram bineînţeles informaţi în legătură cu tot ce se întîmplă, dar niciodată n-a încercat să ne împărtăşească  suferinţa ei. Nu se plîngea niciodată şi nu-şi arăta niciodată nefericirea într-un mod demonstrativ, arătînd astfel o uimitoare stăpînire de sine. Cînd a înaintat în vîrstă  a făcut o formă de artrită care trebuie să-i fi dat mari dureri , dar chiar şi în cazul unor astfel de neplăceri fizice  ea nu s-ar fi plîns niciodată. O moştenire de la bunica mea maternă m-a pus în situaţia de a-mi ajuta financiar mama, ceea ce a dus în cele din urmă la închiderea crecătoriei de păsări şi ea s-a concentrat la crearea unei grădini la nou achiziţionata casă. A devenit un grădinar pasionat, lucrînd pînă noaptea tîrziu şi expertă în trandafiri. Mai presus de orice, cînd au venit copiii, a putut să-şi permită bucuriile ei de bunică. Fiind o minunată mamă pentru cei doi copii ai ei, ea a devenit o minunată bunică pentru toţi cei şapte nepoţi.

Cum de au ales părinţii dvs. tocmai Anglia pentru ca mama dvs. să plece împreună cu cei doi copii?

De ce au ales mama şi tatăl meu Anglia ? În anii premergători războiului îşi făcuseră cîţiva prieteni englezi , cărora le plăcea România atît de mult încît veneau în fiecare  vară în România, stînd mai mult la bunica mea la Dărmăneşti.

Ei mă ştiau ca fiind un copil mai degrabă răsfăţat şi dificil şi s-au gîndit că mi-ar face bine cîţiva ani într-o şcoală publică englezească (în Anglia şcolile numite publice sînt cele particulare, nota LG). Acest punct de vedere a fost întărit de către ataşatul militar  al ambasadei britanice la Bagdad cu care stătuseră mama şi tatăl meu în 1935, în drumul lor spre Iran. Alt lucru demn de amintit este că, deşi părinţii mei spuneau în mod deschis că mă duceam la şcoală în Anglia doar pentru cîţiva ani înainte de a-mi termina  studiile în România, ei trebuie să fi fost conştienţi de posibilitatea unui război şi de mai marea siguranţa pe care o dădea o insulă.

A revenit vreodată mama dvs. în România? Şi-a dorit să revină ?

Cît priveşte România şi întoarcerea în România, mama mea nu făcea compromisuri. România comunistă şi postcomunistă, în care nu şi-ar fi dorit să se întoarcă şi împotriva căreia a dezvoltat un profund antagonism, era privită de către ea ca fiind ţara care a deposedat-o de tot ce avea, atît material cît şi spiritual, care a rupt-o de familie şi care i-a ucis soţul mult iubit. Pentru ea România aparţinea trecutului, şi  România era descrisă şi despre ea le vorbea cu pasiune nepoţilor ei.

Un personaj extraordinar, o româncă excepţională, care revine adesea în poveştile nepoatei sale Ilinca şi ale lui Martin, care mi-au povestit că pentru locuitorii micului sat englezesc Sanda Cantacuzino, născută Ştirbey, era simplu Prinţesa.

                                                                            Laura Guţanu

Interviu aparut in revista TIMPUL. 

Politicieni de altadata : P. P. Carp

Un exemplu de ţinută : Petre P. Carp, prim-ministru şi ministru de Finanţe, a redus tarifele vamale excesiv de protecţioniste, a primit vizita lui von Bűlow, ministrul Germaniei la Bucureşti, care a făcut o introducere spre a pregăti terenul în vederea expunerii obiectului vizitei, cu o serie de consideraţii de economie politică, invocând autoritatea lui Friedrich List şi cu observaţii privind avantagiile unui regim vamal protecţionist, precum şi eroarea de a reduce tarifele vamale atunci când o ţară, cum era România, avea o industrie abia înmugurită. Petre Carp şi-a fixat monoclul şi a întrebat tăios : „Nu crede Excelenţa voastră că depăşeşte misiunea pentru care este acreditat în România, dând lecţii unui ministru român cum să privegheze interesele româneşti ?”
Von Bűlow, intimidat - şi era unul din cei mai străluciţi diplomaţi – a bâlbâit : „Vedeţi, Domnule prim-ministru, capitalurile germane investite în România suferă consecinţele”. Răspunsul lui Petre Carp a venit nemilos . „Cu aceasta trebuia să înceapă Excelenţa voastră. Audienţa e terminată”. Şi Petre Carp a fost şi-a rămas până la sfârşitul Vieţii partizan al alianţei cu Germania, singura politică – în concepţia lui – impusă poporului român de situaţia lui geografică.

Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil: II : Portrete politice, Bucureşti, 2002, p. 63-64.

Zile si nopti - martie

Zile si nopti - februarie

Noël - Ruxandra Donose, Teodora Gheorghiu și Leontina Văduva

Expozitie de Craciun

Christmas Shopping (1)

Count Guy TYREL de POIX, founder of S.E.R.V.E. and creator of Vinul Cavalerului and Terra Romana, has prepared for stomatology which he gave up to deal with the 50 hectares of vineyards inherited in Corsica. He came for the first time in Romania in 1993 and in 1994 founded S.E.R.V.E. (Societatea Euro-Romana de Vinuri de Exceptie) which is the producer of two of the most popular range of wines on the Romanian market: Terra Romana and Vinul Cavalerului. This was the beginning of the "Romanian adventure", adventure which made him fall in love with this country. You can find them here http://www.serve.ro/