ADINA NANU

TABU - nov 2014

Politicieni de altadata : P. P. Carp

Un exemplu de ţinută : Petre P. Carp, prim-ministru şi ministru de Finanţe, a redus tarifele vamale excesiv de protecţioniste, a primit vizita lui von Bűlow, ministrul Germaniei la Bucureşti, care a făcut o introducere spre a pregăti terenul în vederea expunerii obiectului vizitei, cu o serie de consideraţii de economie politică, invocând autoritatea lui Friedrich List şi cu observaţii privind avantagiile unui regim vamal protecţionist, precum şi eroarea de a reduce tarifele vamale atunci când o ţară, cum era România, avea o industrie abia înmugurită. Petre Carp şi-a fixat monoclul şi a întrebat tăios : „Nu crede Excelenţa voastră că depăşeşte misiunea pentru care este acreditat în România, dând lecţii unui ministru român cum să privegheze interesele româneşti ?”
Von Bűlow, intimidat - şi era unul din cei mai străluciţi diplomaţi – a bâlbâit : „Vedeţi, Domnule prim-ministru, capitalurile germane investite în România suferă consecinţele”. Răspunsul lui Petre Carp a venit nemilos . „Cu aceasta trebuia să înceapă Excelenţa voastră. Audienţa e terminată”. Şi Petre Carp a fost şi-a rămas până la sfârşitul Vieţii partizan al alianţei cu Germania, singura politică – în concepţia lui – impusă poporului român de situaţia lui geografică.

Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil: II : Portrete politice, Bucureşti, 2002, p. 63-64.

Zile si nopti - martie

Radu Negrescu-Suţu

- De la început aş vrea să precizăm care este numele familiei dvs. : Suţu, cu s sau cu ş ? - Doamnă Guţanu, numele familiei Suţu, în funcţie de ţara în care membrii acesteia au trăit sau în funcţie de limba folosită de cancelariile străine în corespondenţa oficială, a luat diverse forme, printre care putem aminti : Sudji, Sudci, Succi, Suzi, Suzzi, Suzo, Suzzo, Souzo, Souzzo, Suzu, Soutzi, Soutso, Soutsou, Soutsos, Soutzos, Soutzou, Soutzu, Sutzo, Sutzos sau Sutzu. La noi, nu ştiu din ce considerente, a apărut şi varianta Şuţu, care este incorectă, dar care s’a împământenit, ca să spunem aşa, întrucât deşi dicţionarele serioase menţionează forma corectă a numelui, care este Suţu, lumea continuă să spună Şuţu ! - Familia este cunoscută bucureştenilor mai ales din cauza micului palat din Piaţa Universităţii, dar aveţi mai multe personaje memorabile în familie. Cum nu toata lumea poate avea acces la formidabila dvs. carte, n-ar fi rău să amintim câteva dintre ele. - Micul palat de care pomeniţi, care a avut şansa să scape ca prin minune de la atâtea demolări succesive, este o frumoasă casă boierească, care însă nu-şi justifică apelativul de palat. Cel puţin în Occident, un palat are o altă alură, dar cu siguranţă că la vremea când Costache Suţu şi-a construit această casă, ea li s’a părut bucureştenilor un palat, faţă de casele de proporţii mult mai modeste care existau la noi. Acest Costache Suţu a fost un personaj ieşit din comun, întrucât funcţiile pe care le-a avut, până la cea de mare logofăt, nu i-au putut satisface ambiţiile. Nepot al domnitorului Mihail Suţu cel bătrân şi frate cu Mihalache vodă Suţu cel tânăr, eteristul, Costache se dorea şi el domnitor, cu atâta ardoare încât a fost de mai multe ori candidat la tronul Valahiei sau al Bulgariei, mergând până la a încerca să-l detroneze pe Gheorghe Dimitrie Bibescu în favoarea sa. Nemulţumirea profundă a lui Costache venea din faptul că, deşi căsătorit cu o româncă, Luxiţa Racoviţă, continua să fie considerat străin, prin faptul că era născut la Constantinopol, precum tatăl său, beizadeaua Grigore Suţu, căsătorit şi el cu o pământeancă, Sevastiţa Dudescu, sora marelui logofăt Costache Dudescu, excentricul şi nesocotitul care a făcut praf imensa avere familială încercând să impresioneze protipendada de la Paris, Viena sau Baden-Baden, pentru a-şi sfârşi viaţa în cea mai cruntă mizerie. Nu putem iarăşi să nu menţionăm în Moldova pe beizadeaua Nicolae Suţu, marele logofăt şi primul nostru economist, născut şi el la Constantinopol, dar care a trăit toată viaţa la noi, unde şi-a făcut o lungă carieră sub mai mulţi domnitori, însă fără a avea ambiţii de domnie, deşi fusese pregătit şi educat în acest scop de părinţii săi, Alecu vodă Suţu şi doamna Eufrosina Callimachi. Competenţa şi patriotismul său sunt şi astăzi unanim recunoscute. Din Neculai Suţu şi fratele său Grigore descind ramurile Suţuleştilor moldoveni, cu Alexandru Grigore Suţu, junimistul, şi fiul său Rudolf, autorul ,,Iaşilor de odinioară’’, bunicul meu. Moşu’ Rudolf a fost căsătorit cu Elena, fata unui inginer francez, Jules Cazaban, care s’a căsătorit în ,,dulşele târg al Ieşilor’’ cu Ida Ademollo, o italiancă din Florenţa, ambele familii şi ele împământenite la noi, precum Suţeştii. - În recenta călătorie pe care aţi făcut-o la Florenţa aţi fost pe urmelor strămoşilor dvs. Căutările au fost fructuoase ? - Stimata Doamnă, trăind în Occident de treizeci de ani, de când a binevoit să mă expulzeze Ceauşescu, am şansa, întrucât şansă este şi nicidecum vreun merit personal, de a putea călători oriunde în lume fără a fi milionar ! Florenţa este un oraş frumos şi curat, cu comori artistice la fiecare colţ de stradă, cum se spune, întrucât palatele şi muzeele abundă la tot pasul. Vă spuneam că străbunica mea era florentină. Străbunicul ei patern, Luigi Ademollo, a fost un pictor milanez, stabilit la Florenţa şi care, fără să fi fost un Rafael sau un Michelangelo, a fost totuşi un pictor neoclasic destul de cunoscut la vremea sa (1764-1849). Casa lui mai există încă în Florenţa, iar la biserica Santa Croce i-am găsit lespedea funerară. Frescele sale împodobesc nenumărate palate din Florenţa, Siena, Lucca, Pisa, Arezzo etc., cu singura precizare că aceste săli, lucru pe care îl ignoram, nu sunt deschise publicului. Or, sejurul meu a coincis cu puntea pe care au făcut-o italienii de vineri şi până miercuri, norocoşii, din cauza zilei de 1Mai. Muzeele erau deschise, însă conservatorii muzeelor care trebuiau să-mi acorde autorizaţiile nu lucrau, fiind plecaţi în week-end prelungit, poate la Paris sau la Ieşi ! În aceste condiţii am apucat să văd ceva, dar nu tot ce îmi propusesem. Nu pot spune ca m-am dus degeaba, deoarece Toscana este superbă, iar în ultima zi am avut norocul să pot găsi bilete la concertul meu preferat, Orfeo ed Euridice de Gluck, dirijat de Riccardo Mutti în persoană. La acest concert m-am întâlnit cu un văr din Florenţa, un alt descendent al pictorului, de la care am reuşit să aflu unele date care-mi lipseau şi căruia i-am comunicat datele despre descendenţa moldovenească a străbunicei mele florentine. Inutil să va spun că ramura Cazaban-Ademollo din Moldova era totalmente ignorată de Cazabanii şi Ademolii care rămăseseră în Franţa şi în Italia. De ce ? Pentru că cei plecaţi nu au mai ţinut legătura cu familia rămasă, din motive necunoscute mie. Astfel de cazuri se mai întâmplă şi în zilele noastre, din păcate. Or, de aceea în vara aceasta, descendenţii Cazabanilor din Occident, la iniţiativa verii mele Manuela Cazaban din California, o mare sufletistă, moldoveancă, se înţelege, se întâlnesc la Carcassonne cu rudele lor, Cazabanii francezi si Ademolii italieni, după o despărţire de 150 ani ! - Călătoriţi de plăcere sau doar pentru interese genealogice ? - Am călătorit dintotdeauna din pasiune, moştenită cu siguranţă de la Tatăl meu, care în tinereţea sa a călătorit peste tot în lume, dela Tokyo şi până la Nisa, unde se amuza să tragă chiar la hotelul Negresco, simplă coincidenţă de nume patronimic, hotel pe vremea aceea încă în vogă. Când au venit comuniştii, Tata a fost revocat din armată, fiind ofiţer regal, duşman al poporului, pentru că luptase pe Frontul de Răsărit, şi călătoriile sale s’au curmat brusc, devenind muritor de foame. Le-am continuat eu, după treizeci de ani, cu tot atâta pasiune. Dacă în aceste călătorii pot efectua şi cercetări genealogice, cu atât mai bine, însă de multe ori acestea pot fi infructuoase, din cauza informaţiilor eronate pe care le pot primi şi care mă ghidează în căutările mele. Cu un astfel de tată, cu strămoşi materni greci, francezi şi italieni la fel de călători şi ei, era imposibil să nu mă molipsesc şi eu de febra … călătoriilor. Călătoresc în medie cam de patru-cinci ori pe an, pentru că mai mult nu-mi permit, nefiind încă la pensie, şi de fiecare dată abia aştept o ocazie spre a pleca către o nouă destinaţie. Însă, spre deosebire de un francez, eu am 27 ani întârziere, întrucât în perioada trăita acasă nu am putut ieşi niciodată din Ţară, ca mai toţi tinerii de vârsta mea. - Cum a rămas figura bunicului Rudolf Suţu în amintirea familiei. Sunt poveşti care trec dela părinţi la copii, mici anecdote care fac istoria orala a unei familii. Aveţi astfel de poveşti despre Rudolf Suţu ? - Rudolf Suţu, după cum bine ştiţi, Doamnă Guţanu, a fost un mare iubitor al Iaşilor, oraşul său natal. Am apreciat de altfel dintotdeauna acest plural acordat Iaşiului în titlul cărţii sale, ,,Iaşii de odinioară’’, asemeni Veneţiei lui Paul Morand, care în titlu devine ,,Venises’’, la plural, Veneţiile, cum s’ar zice, altă personalitate legată într’un fel de familia Suţu, întrucât s’a căsătorit la Paris cu Elena Chrisovelloni-Suţu. Moartea l-a surprins pe bunicul meu la Bucureşti, unde a rămas după refugiu, însă mormântul său se află, din dorinţa sa, şi la Bucureşti, la Bellu, dar şi la Iaşi, la Eternitatea. Din păcate, venind pe lume la un an după decesul său, eu nu l-am cunoscut decât din pioasele evocări ale familiei. Moşu’ Rudolf a fost un bun român care, sătul de stupiditatea conaţionalilor săi care continuau să-i considere pe Suţuleşti străini, greci, venetici, şi-a educat copiii într’un frumos spirit românesc fără cusur. Astfel încât, deşi i-a învăţat latineşte, nu le-a permis să înveţe şi elineşte, o mare pierdere culturală pentru ei. Bineînţeles că copiii erau bucuroşi să scape de o corvoadă, greaca fiind o limbă dificilă, însă după aceea, ca adulţi, au resimţit această lipsă. Ţin minte că Mama mea, împreună cu sora sa Rodica, pianista, au încercat după pensionare, fără prea mult succes, să înveţe corect această limbă dificilă. O rudă apropiată, principele Alexandru Mavrocordat, s’a oferit să le dea in mod amical lecţii de greacă, apoi totul a fost abandonat după moartea acestuia, din lipsă de alt profesor. Rudolf Suţu stăpânea această limbă, întrucât tatăl său, Alexandru Grigore Suţu, junimistul, fiul beizadelei Grigore Alexandru Suţu, era profesor de greacă printre altele. Acesta, o altă personalitate deosebită a ramurii noastre moldoveneşti, a fost unul dintre protectorii lui Eminescu, pe care l-a şi tradus în franceză, lucru cunoscut a fi de o dificultate extremă, dar a fost şi un înfocat susţinător al Monarhiei române, care de-abia se instaurase. De fiecare dacă când suveranii poposeau în Iaşi, erau găzduiţi cu toate onorurile cuvenite în casa Nataliei Mavrocordat-Suţu din strada Săulescu, unde părinţii acesteia dădeau baluri şi recepţii de toată splendoarea şi unde, în 1847, Franz List l-a felicitat pe faimosul Barbu Lăutarul, pentru virtuozitatea talentului său. Suveranii erau invitaţi în fiecare an şi la balul dat de Grigore Suţu în palatul Suţu din Bucureşti, de care aţi pomenit mai înainte, pe 30 ianuarie, de Sfântul Grigore, când îi făceau cinstea de a-l onora cu augusta Lor prezenţă. Străbunicul meu era un bun pianist şi chiar un talentat desenator. Ca prin minune au ajuns până la mine câteva desene, dar şi un panou reprezentând stema Familiei regale, lucrare de marchetărie migălită de acesta şi pe care nu a mai apucat să o ofere tânărului rege. Profesor cu dragostea vocaţiei sale pedagogice, Alexandru Grigore Suţu era reputat a fi extrem de sever şi exigent, dar încurajându-şi în aşa fel elevii şi acordându-le o importanţă care îi determina pe aceştia să înveţe de ruşine, dacă nu din tragere de inimă. La o vizită inopinată a regelui la o oră de curs, acesta şi-a uimit elevii invitându-L pe monarh să ia loc într’o bancă până-şi termină de predat lecţia, misiunea sa, după care şi-a onorat suveranul aşa cum se cuvenea ! Dar ca să revenim la bunicul meu, un suflet de o mare sensibilitate, am să citez un paragraf dintr’un manuscris încă nepublicat, aflat în arhiva mea : ,,La mormântul meu, scrie Rudolf Suţu, să nu se oprească decât acei cu sufletul curat. Ei să nu-mi poarte niciun gând rău. Am trecut prin viaţă pe un singur drum, cu o datorie mare însă : să nu las în părăsire suflete nevinovate, cari au nevoe de sprijinul celor ce le-au dat viaţa. Tu trecător, care-mi vei ceti numele de pe cruce, vei şti că omului dispărut, dacă a fost cât a trăit om de treabă, îi va rămâne amintirea aşa. După ce, cu vremea, va fi uitat cu totul, uitarea îi va fi totuşi fără cuvinte rele. Cel care însă în viaţă a greşit, amară îi va fi amintirea după moarte. Nici măcar cenuşa, dacă-i va fi ars trupul, nu va mai găsi un colţişor nicăieri, pentru că nici văzduhul nu va putea să primească vreun fir, atât de grea va fi pedeapsa păcătosului... ’’ Acesta a fost bunicul meu, Rudolf Suţu, căruia încerc aici să-i aduc un pios omagiu. - Numele pe care îl purtaţi este o povară ? - Doamnă Guţanu, numele meu patronimic fiind Negrescu, lucrurile s'au simplificat oarecum pentru mine. Negrescu, n'o fi el un nume chiar atât de răspândit ca Popescu sau Ionescu, dar tot un ,,escu'' oarecare este, care-mi permitea să trec neobservat prin societate. Şi-apoi timpurile se mai schimbaseră, prigoana se mai potolise, Stalin murise de mai mulţi ani, iar Mama mea reuşise în sfârşit să fie angajată ca traducător la un institut, de unde până atunci nimeni nu vroia să angajeze un ,,duşman de clasă''. Doar Tatăl meu, alt ,,duşman al poporului'', cu patalama şi decoraţii pe care era mai bine să nu le ai pe vremea aceea, fiind obţinute pe Frontul de Răsărit, cum vi-am mai spus, nu reuşise să iasă din condiţia precară în care ajunsese, de ofiţer de elită deblocat din Armată cu o pensie de mizerie, de vreo câteva sute de lei. Şi aceasta deoarece Tata, din considerente de etică militară, nu a luptat şi pe celălalt front, iar apoi, după instaurarea comuniştilor la putere, a refuzat orice propunere de colaborare cu aceştia. Indiferent de numele şi faptele părinţilor mei, problemele mele s'au ivit în ziua în care m-am revoltat şi atunci tovarăşii au scotocit prin dosarele de la Cadre, de la Securitate, şi au descoperit că ,,puiul de năpârcă'' pe care Statul l-a crescut la sân era fiul unor ,,bandiţi reacţionari'' , şi alte expresii, unele mai debile decât altele, întrucât erau lipsite de sens sau nu aveau acelaşi sens pentru toată lumea. Deci în anul 1977, inspirat de curajul lui Paul Goma, am decis să mă revolt împotriva regimului. Să întocmesc un protest, împreună cu patru tineri la fel de hotărâţi şi de revoltaţi (Dan Niţă, Ioan Marinescu, Nicolae Windisch şi Raymond Păunescu), să-l semnez cu numele şi adresa exactă (adică nu să-l semnez ,,un român din România’’, ceea ce era şi acesta un act de curaj, dar ceva mai reţinut), şi să-l trimit în Lumea liberă, în Occident. Mai precis, latura mea românească s’a revoltat, căci nu cred să fi fost nici cea grecească, nici cea franceză sau italiană, dacă nu cumva s-or fi revoltat toate laolaltă, cine mai ştie ! Revoltându-mă, am comis un act, nu de curaj, ci de disperare, m-am luat de gât cu Securitatea, să vedem care pe care ! Ne-am trezit cu toţii condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, ceea ce aş putea califica de floare la ureche pe lângă martiriul celor care au ispăşit douăzeci de ani de detenţie, dar totuşi o experienţă neplăcută faţă de miile de oameni care nu au avut niciodată de-a face în viaţă cu Securitatea sau cu Miliţia, în fine, am fost snopiţi în bătăi, am făcut greva foamei, am fost torturaţi, dar securiştii nu au reuşit să ne înfrângă. Deci se putea şi aşa. Astăzi, acest lucru este o joacă, o cucerire a democraţiei, toată lumea protestează împotriva regimului, a guvernului, exercitându-şi acest drept şi nimănui nu i se întâmplă nimic, dar pe vremea aceea situaţia era puţin diferită, dacă vă mai aduceţi aminte. Nu se prea protesta atunci, moda aceasta încă nu ajunsese la noi şi dacă vroiai să fii în pas cu moda sau avangardist, riscai să-ţi laşi oasele cine ştie prin ce puşcărie comunistă. Acuma, dacă a purta numele de Suţu este o cinste sau o ruşine, o plăcere sau o povară, acesta este cu totul alt aspect. Cred că fiecare se poate simţi mândru sau ruşinat, indiferent de numele pe care îl poartă, doar în funcţie de faptele sale, şi în niciun caz nu are de ce să se fălească cu faptele altora, fie ei ascendenţii săi, întrucât meritul său personal în faptele acestora este inexistent. Orice nume însă, oricare ar fi el, cu atât mai mult un nume istoric, trebuie purtat cu cinste şi transmis la fel mai departe. Aceasta este o datorie. - A contat în alegerea meseriei ? - În această alegere, mai puţin în cazul în care cineva are înclinaţii excepţionale pentru o activitate oarecare, în general în familii se perpetuează o tradiţie deja existentă. Toţi bărbaţii din familia Tatălui meu au fost ofiţeri de carieră, lucru care nu mai putea fi luat în considerare în cazul meu, pentru că Armata îşi pierduse demnitatea şi în plus eu nu aveam nicio înclinaţie pentru meseria armelor, firea mea refuzând să accepte ideea unei autorităţi căreia să trebuiască să mă supun. Sunt oameni care în viaţă nu vor nici să comande, dar nici să fie comandaţi. Exista însă, în familia Mamei mele, o tradiţie literară, şi această pasiune mi s'a transmis, spre norocul meu, întrucât nu am avut deloc aptitudini pentru o carieră ştiinţifică şi cred că aş fi fost nespus de nefericit dacă nu aş fi avut în viaţă o pasiune artistică.

Blue Heron Foundation Ball

Iasi 1944

Cine e generalul roman ?

Lucruri frumoase

Filitti

Portret de boier. Locul în care mergem astăzi este descris cel mai bine de Manole Filitti, timp de peste 50 de ani trăitor în casă, în cartea sa „Gânduri răzleţe”, apărută în 1996 : „...grădina mea se defineşte, în mod cu totul neobişnuit, de mărginirea a două biserici. Către răsărit de Schitu Darvari, către asfinţit de Biserica Icoanei. Cînd răsare soarele, primele raze ale dimineţii scapără şi aprind viu turlele Bisericii Icoanei. În schimb, cele din urmă raze ale apusului învăluie cald şi luminează dulce cupola Schitului învecinat. Acest extraordinar spectacol îl privesc din balconaşul care prelungeşte salonul meu. Din el privesc deopotrivă aprinderea sau stingerea micului meu paradis.” Casa este impregnată de personalitatea autorului acestor rînduri, soţul gazdei noastre, doamna Georgeta Filitti. Mi-am manifestat dorinţa de a vorbi despre dumnealui puţin. ”Oameni de factura soţului meu îşi pun, e adevărat, pecetea pe locurile unde trăiesc. El a venit aici în 1945, izgonit din propria casă. Era destulă înghesuială şi sărăcie căci îţi găsiseră adăpost şi alte rude năpăstuite. 13 persoane locuiau în 4 camere pline de uşi şi unde intimitatea era exclusă. Să faci să convieţuiască oameni între 10 ani (băiatul lui) şi 94 de ani (bunica cumnatului) – iată o performanţă de care numai el a fost în stare. Ceea ce cred că a contribuit în primul rînd la armonia domestică a fost grădina rostuită cu migală, săpată, udată, cu brazde bine hotărîte, unde numai Manole avea voie să spună ce flori se pun : trandafiri, hortensii, iasomie, tufănele. Asta ca să nu mai vorbesc de primăvăraticile narcise, brînduşe şi lalele. Pe urmă mai era nucul, cu hamacul de sub el ; în vipia verii toată familia se cuibărea la umbra lui ocrotitoare. Şi mai era ceva. În casa asta nu s-a lenevit niciodată. E adevărat că şi aici Manole dădea tonul. Cînd ne-am căsătorit (în 1985) era pensionar ; asta nu-l împiedica să-şi aibă şi să facă şi celor din jur programe bine chibzuite. Rămăsesem doar 4 locatari, noi, Filitteştii, şi cumnaţii lui, oameni retraşi, cu beteşuguri, şi neiubitori de viaţă socială. Manole fusese finanţist, avocat, director al Fabricii de uleiuri Phoenix, apoi, după ieşirea din puşcărie, ajutor de contabil la Buftea, ghid la ONT, funcţionar la un oficiu valutar. Viaţa, vreme de 40 de ani, alături de actriţa Mimi Enăceanu, îl introdusese în lumea spectacolului. Asta a însemnat, deopotrivă, seri după seri petrecute la restaurant, şuete, sindrofii, petreceri, excursii, ieşiri la iarbă verde. În familie însă se ştia că şi de ar fi petrecut pînă la 4 dimineaţa , Manole deschidea la ora 7 poarta fabricii sau a biroului, vesel, odihnit, impecabil îmbrăcat. Uriaşa putere de muncă şi disponibilitatea pentru viaţa socială îi erau, cred, sporite şi de practicarea diferitelor sporturi (rugby, ski, înot).” Îmi amintesc că pe lîngă faptul că mă găzduiaţi, ceea ce mie îmi făcea o imensă plăcere, aveaţi mereu musafiri , toţi se simţeau bine şi prelungeau vizita cît se putea de mult. „ Am ţinut 13 ani casă deschisă şi nu-mi aduc aminte să fii ieşit vreodată ceva pe dos. Cînd, de pildă, hotăram sindrofia din grădină pentru ziua lui, întocmeam din vreme lista musafirilor, atenţi să se potrivească unii cu alţii, îi pofteam, apoi făceam menu-ul. Mă gîndesc că am venit destul de răsfăţată în această casă de nu ştiam să fierb un ou. „O să învăţăm împreună după cartea de bucate”, m-a liniştit Manole.(Am şi acum cîteva zeci de asemenea îndrumare, de la St. Ange la clasica Sanda Marin.) Primeam adesea 36 de musafiri (asta, socoteam noi, era capacitatea maximă a grădinii ca oamenii să se simtă bine). Cu jumătate de oră înainte de venirea lor, stăteam în salonaş, dichisiţi, relaxaţi, aşteptîndu-i. La sfîrşit eram iar singuri şi comentam încîntaţi reuşita, de obicei, a primirii ce făcusem. Dar în casa asta se şi lucra mult. Dacă eu stăteam pînă după miezul nopţii la birouaşul de altă dată al socrului meu, în puzderia de texte istorice ce mă pasionau, Manole, într-altă odaie, la un birou mai mare, ce odinioară aparţinuse profesorului Victor Slăvescu, citea, asculta muzică clasică, făcea ordine în complicata alcătuire a Jockey Clubului Român al cărui preşedinte era. Iubea aceste ceasuri de recluziune şi dacă încercam să i le tulbur, alintîndu-mă, mă trimetea sus la lucrul meu...” Cîteva vorbe despre ascendenţa Filitti, fără de care portretul omului Manole Filitti n-ar fi complet. „Disciplina în tot ce făcea îi fusese inculcată de părinţi, de amintirea strămoşilor, acei greci din Epir care la mijlocul secolului XVIII veniseră în Ţara Românească ca să scape de urgia turcească. Socrul meu, Ion Filitti, istoric, diplomat, genealogist, notase în jurnalul său ce trebuie să ştie copiii (fete sau băieţi) : limbi străine, sport, bătut la maşină, mers cu bicicleta, condus maşina, tricotat (!) şi, evident, bune purtări. Politeţea, toleranţa, afabilitatea faţă de cei slabi, neajutoraţi, fuseseră totdeauna la mare cinste în familia Filitti. Un antecesor ilustru, mitropolitul Ţării Româneşti Dosithei Filitti (1734-1825), îşi lăsase averea jumătate românilor, jumătate grecilor, dăduse bani pentru eliberarea din robia turcească a 500 de creştini, îi silise pe preoţi să se şcolească temeinic şi pusese să se tipărească sumedenie de cărţi pentru învăţătura celor simpli.” Numele Georgetei Filitti , cunoscut istoric, apare pe multe cărţi. Am întrebat-o dacă s-a îndrăgostit vreodată de personajul de care se ocupa. „ Am urmat facultatea de istorie pentru că, adolescentă fiind, începusem să citesc cu fervoare din biblioteca mamei opera lui Caesar. Aveam un bust al lui pe masa de studiu, îi urmăream pe hartă campania din Galia şi mă vedeam plimbîndu-mă cu el în peristilul bibliotecii din Alexandria. Cînd, la maturitate, am ajuns la faţa locului, decepţia a fost totală : azi faimoasa bibliotecă e o construcţie asimetrică cenuşie, ceva amintind de arhitectura scandinavă şi care stă ca pumnul în ochi, ca sa-l citez pe soţul meu, în peisajul plin de soare al portului mediteranean. A fost o dragoste de tinereţe. Astăzi, privind în urmă, ştiu că am iubit cu adevărat un singur personaj istoric, pe Mihail Kogălniceanu. Am publicat 7 volume din Oratoria lui, am scris despre el, i-am descifrat scrisorile, ceea ce e o adevărată încercare a răbdării, mă duc în fiecare an la mormîntul lui şi fac puţină ordine în bălăriile şi oţetarii care-l copleşesc. Îl simt aproape şi uneori mă trezesc că îi spun din păsurile mele.” Vorbind, mă uit în jur şi văd minunatele lucruri care alcătuiesc un interior plin de căldură, în care te simţi bine, în largul tău. Ce a mai rămas după multele donaţii făcute de soţii Filitti. Multe obiecte sînt istorice. O rog pe doamna Filitti să vorbească despre toate astea. „ Şi eu şi soţul meu am făcut donaţii şi îmi pare rău că n-am dăruit mai mult. Întămplări potrivnice au făcut să pierd, de la o zi la alta, parte din spaţiul de locuit şi atunci mi s-au prăpădit mii de cărţi, manuscrise, hărţi, mobile ş. a. Pe urmă, în ce a rămas, au intrat hoţii. Mă gîndesc, de aceea, că dacă ai şansa să fii înconjurat de lucruri frumoase şi de preţ dar ai şi o vîrstă care te apropie pe nesimţite de celălalt tărîm, e bine să le asiguri într-un muzeu ori în mîna unui colecţionar avizat. Mă uit cu drag la masa de ceai Chippendale, cu chipuri de copii în camaieu primită de soacra mea la nuntă. Cîte ceşti de ceai am oferit pe ea! Pe o tavă uriaşă de argint (furată între timp), în ceşti Limoges, cu zaharniţa şi cleştii de argint, cu vasul de lapte şi cel de frişcă, alături de farfuriile cu biscuiţi. Dar mai presus de toate era teiera, unde Manole punea o linguriţă din cel mai bun ceai englezesc (mie îmi plăcea, lui nu, şi adaosul de Bergamotte) pentru fiecare ceaşcă, plus una pentru teieră... Pe noptiera mea stă o coşnicioară de argint pe care Manole, în anii de restrişte, a vîndut-o la talcioc. Eu am recuperat-o, avînd un ponson de recunoaştere, dintr-o consignaţie. În fine, salonaşul mi se luminează de liniile calde ale unei acuarele : e manăstirea Ziţa din Epir, unde a păstorit în tinereţe Dosithei Filitti şi unde a fost găzduit la un moment dat lord Byron, stins din viaţă în 1824 la Missolonghi. La rîndul nostru, cînd am ajuns acolo, ne-a învăluit o aură de sfinţenie şi parcă simt şi azi mireasma de neuitat a cetinii din jurul manăstirii.” Sînt curioasă să aflu care e obiectul cel mai iubit, şi dacă se ataşează de obiecte. „ A fost o vreme cînd eram exagerat de conservatoare, de ataşată de obiecte. Mama îmi zicea că sînt „borfomană”. Pe urmă am pierdut cu brutalitate mulţime de lucruri, unele valoroase în sine, altele doar de interes sentimental. Astăzi, cînd sînt silită să părăsesc această casă de care se leagă cei mai frumoşi ani de împlinire profesională şi de familie, obiectul cel mai drag îmi pare fotografia soţului meu făcută în grădina noastră într-o vară rămasă doar în amintire.” Tăcem amîndouă. Farmecul locului ne învăluie, farmecul Bucureştiului de altădată şi a oamenilor care ştiau să se bucure de viaţă aşa cum le era dată, cu bune şi rele. Umbrele lor le simţim lîngă noi, parcă ar vrea să ne spună ceva important, ceva esenţial. Aşteptăm tăcute în fotoliile salonului din balconul căruia Manole Filitti se bucura de fiecare răsărit, de fiecare apus.

(Aparut in Romania literara.)

Constantin Bălăceanu-Stolnici

Strada pe care locuieşte dl. Constantin Bălăceanu-Stolnici dă în Calea Victoriei. Intrînd pe ea, am pătruns brusc într-o zonă liniştită, calmă, parcă departe de zbuciumul cotidian. Casa impresionantă, construită în 1902 de arhitectul Schulz, este cu parter înalt, etaj şi mansardă. Împingem poarta, urcăm scările cu marchiză şi sunăm. Ne deschide chiar domnul academician. Gazdă amabilă, ne arată casa şi acceptă să pozeze printre lucrurile în majoritate de secol 19, care alcătuiesc interiorul de o eleganţă discretă. Pereţii sunt acoperiţi cu portrete de familie, fotografii. Într-un colţ, bustul gazdei noastre. Pe o bibliotecă , un vas cu pînze pe care l-a bricolat dl. Bălăceanu-Stolnici. Facem cunoştinţă cu delicata doamnă Elisabeta Bălăceanu-Stolnici, fiica lui Emanoil Hagi Mosco, autorul fermecătoarei cărţi despre Bucureşti, nepoată a soţilor Suţu, cei care au construit minunăţia de palat din faţa Universităţii bucureştene. Ne instalăm comod şi începem să vorbim. Mai întîi despre familie.”Este o familie veche, apărută în secolul al 13-lea, cu mărturii în difetite legende, cu diferite balade, cu o analiză făcută de Bogdan Petriceicu Haşdeu...Şi s-a continuat neîntrerupt pînă la mine şi cu mine se încheie. De 700 de ani aproape, 21 de generaţii, în care timp n-a fost perioadă în care unul din membrii familiei să nu fi jucat un rol important în conducerea ţării. Bine, pe linie femeiască, sigur că da, familiile din care scobor sunt Basarabii, domnitorii, după aceea Mircea cel Bătrîn, după aceea sunt Cantacuzinii, că bunică-mea era Cantacuzinească, Pâşcovenii, o familie mare care a dispărut, era stră-străbunica mea şi mai sunt scoborîtorul, ultimul scoborîtor, dintr-o familie vest europeană a căror documente le am, încă din anul 1000. Familia Du Mont de Beaufort. Străbunica mea era coborîtoare din această familie.” Sunt curioasă să aflu povestea casei.”Asta e o casă făcută de către străbunicul meu, Grigore Cantacuzino, care a lăsat-o bunicii mele, şi în care a trăit bunica mea, a trăit tatăl meu, aicea m-am născut şi a trăit. Casa a avut foarte multe necazuri, a fost bombardată, toată partea asta de jos a fost luată de către comunişti..Adică închiriată la...Aduşi chiriaşi...De abia în ultimii 20 de ani am refăcut-o, cu obiecte scăpate din urgia comunistă de la ţară, cu obiecte pe care le-a mai adus nevastă-mea, ce ceea ce am mai achiziţionat şi am refăcut atmosfera. De pildă tabloul acesta al strămoşilor mei l-am găsit în talcioc.”Vă ataşaţi de obiecte ?„Da. Da. Mie îmi plac obiectele. Foarte multe sunt inutile. Dar sunt obiecte frumoase, unele dintre ele, mă leg de ele pe baza mecanismului cum au ajuns la mine. Şi altele pur şi simplu sunt un fel de input psihologic.”Aveţi un obiect preferat ?„Nu, nu pot să spun că am un obiect preferat. Se mai schimbă : într-o perioadă îmi plac mai mult obiectele de artă, în altă perioadă îmi plac obiectele...Galeria de tablouri e făcută de mine pentru că tablourile originale mi le-a ars.”Găsesc extraordinară multitudinea de preocupări şi sunt curioasă să aflu cum reuşeşte să le facă pe toate, cum îşi împarte timpul.”Acuma foarte greu. De cînd sunt pensionar e mai greu decît înainte. Sunt preşedintele unei universităţi şi am patru cursuri...E mult. Patru cursuri e mult. După aceea sunt directorul Institutului de antropologie al Academiei, unde hai că n-am partea administrativă, dar conducerea ştiinţifică şi conducerea doctoratelor. Al doilea lucru. Al treilea lucru : sunt preşedintele Jockey Clubului român. Iarăşi probleme. Şi de gestiune, de administraţie acolo. Şi de relaţii, nu ? După aceea sunt epitrop testamentar al bisericii Dominţa Balaşa, care este şi ea o Fundaţie : gestiune, moşii de condus. După aceea sunt preşedintele Partidului Naţional Liberal, iarăşi o formă de activitate. Astea sunt numai cîteva . În fiecare zi am activitate jurnalistică, în fiecare zi am un editorial, dar în fiecare zi, scurt, dar în fiecare zi, la Ziua. Pe urmă mai sunt...Am o emisiune a mea la TVR Cultural. Şi pe urmă scriu cărţi ! Într-una scriu cărţi, scriu articole, fac conferinţe, mă deplasez în...Am fost deunăzi la Iaşi.”Credeţi în predestinare ?”Nu. Nu cred că avem predestinare, pentru simplu motiv că dacă am avea predestinare...A crede în predestinare este opacitate, înseamnă că nu-ţi mai iei răspunderea actelor tale, fiindcă nu mai eşti tu implicat. Ori întreaga noastră morală, şi întreaga teologie este bazată pe ideea liberului arbitru. Liberul arbitru înseamnă nepredestinare.”Sunteţi credincios ?”Eu în fiecare duminică sunt la mine la biserică, sunt în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştiului şi în Consiliul Naţional al Bisericii Ortodoxe Române. Colaborez direct cu Patriarhul Bisericii. Şi în acelaşi timp sunt şeful ramurii ortodoxe a Ordinului de Malta.Sunt 16 biserici, în Bucureşti sunt două : într-adevăr Sf. Dumitru , şi mai este o biserică, biserica Sf. Gheorghe Vechi a Bărăţiei. Şi mai era una Brezoianu, dar aia a fost dărîmată de Gheorghiu-Dej. Dar pe urmă în jurul Bucureştiului sunt, şi în ţară sunt, şi pînă şi în Ardeal era una.”Mărturiseşte că regretă că în perioada comunistă n-a putut face o carieră universitară din motive politice. Tocmai atunci sună telefonul. E cineva din Haifa. Dl. Bălăceanu-Stolnici se scuză şi urcă. Rămasă sub o copie de şevalet a vechiului tablou votiv din biserica de la Stolnici, visez la doamne în rochii comandate la Paris, acoperite cu bijuterii sclipitoare, făcîndu-şi vînt cu evantaie din pene de struţ, doamne care populau încăperile acestea în vremea cînd bunicii gazdei aveau o viaţă mondenă, organizînd somptuoase rcepţii, baluri, serate muzicale şi teatrale, despre care povesteşte Claymoor. Reveria mi-e întreruptă de academician, care a terminat convorbirea şi coboară. Observ că nu mai are monoclul de care era nedespărţit, şi care îi aparţinuse lui Mincu. Tocmai în ziua aceea îl pierduse. Trece peste supărare şi vorbim despre televiziune. Are o emisiune, „Dialoguri despre altădată”, la TVR Cultural, urmăreşte TVR2, televiziunile străine, dar nu are un program preferat. Sunt curioasă dacă are mulţi prieteni.”Să ştii că eu nu prea am aşa mulţi prieteni, că n-am timp. Noi suntem cu familia, rudele, care sunt mai mult decît prietenii...Şi formăm aşa, un fel de grup care a străbătut toată perioada aceasta de mizerie, printr-o solidaritate, hai să-i spunem chiar o solidaritate de clasă. Care s-a cam rarificat pînă la urmă.”Ce detestaţi mai mult ?”Mitocănia. (rîdem) Mă enervează. Şi în acelaşi timp şi impregneala asta cu corupţie pe care o vezi la fiecare pas, care s-a generalizat...Acuma eu nu vreau să intru pe clişee care se tot repetă. Dar astea sunt racilele noastre foarte mari.”Îi place muzica. Ce preferă ?”Pe momente. Îmi place şi muzica simfonică, îmi place şi muzica corală. Am răspunderea unui cor, cel mai bun cor bisericesc din Bucureşti, îmi place şi muzica uşoară, cea clasică, veche, dar îmi place şi muzica rock, asta modernă, care are şi ea, dacă ştii s-o asculţi cu atenţie, găseşti în ea o serie de lucruri. Numai bietul Iosif Sava, nu-i plăcea şi n-o accepta deloc. S-a oprit la jazz. Într-adevăr jazz-ul l-a acceptat.”Care este concepţia dvs. despre lux ?”Despre lux ? Ah, păi mie îmi place ! Îmi place să fiu bine îmbrăcat. N-am eu bani suficienţi. Luxul rafinat, aristocratic, nu luxul mitocănesc, strident, care în fond vrea să proclame bunăstarea, nu bunul gust.”Aveţi un personaj istoric preferat ?”Greu de spus. Modelele istorice trebuie să le iei şi din istoria clasică, nu, personagii mari, care au contribuit la mersul politic al istoriei : Pericle în Grecia, sau personagii care au marcat evoluţia culturii : Aristotel, Platon, Newton, Goethe, uite o perosnalitate de la care se scurge aproape toată cultura europeană modernă.”Dar un erou de ficţiune preferat ?”Ooo, sigur că da : cei trei muşchetari.”Un politician pe care îl admiraţi.”Greu de spus. Sigur că sunt cîţiva politicieni care au fost mari, cum sunt grupuri de politicieni care au format America, cum sunt Washington, Jefferson, Addison, foarte interesant. Au impus traictoriile istoriei.”Aveţi o carte preferată ?”Nu. Eu recunosc şi nu îmi e ruşine să o spun, mie îmi plac şi romanele poliţiste, îmi plac şi romanele de aventuri, citesc şi cărţi de cultură generală, cărţile marilor autori le am pe toate pe CD-Rom-uri, în întregime.”Le citiţi pe calculator ?”Pe calculator.”Am citit în cartea dvs. despre contesele Bălăceanu şi mi s-a părut că ele sunt nişte precursoare ale feminismului.”Nu ştiu. N-aş putea să spun...Au încercat să occidentalizeze boierimea românească cu experienţa pe care o căpătaseră la Viena.”Ce credeţi despre feminism?”Cu feminismul ăsta femeile şi-au pierdut în primul rînd feminitatea. În al doilea rînd, şi-au pierdut controlul asupra familiei şi nu-şi mai cresc copiii... Şi în al treilea rînd s-au înhămat la o dublă muncă. Pentru că de unde aveau numai munca din casă, acuma au şi munca din casă şi munca de la serviciu. Asta este după părerea mea marele rezultat al feminismului. Sigur că ăn plan general, exploatarea inteligenţei şi a abilităşii feminine în anumite domenii a fost pozitivă. Inclusiv în domeniul politic.”Iubeşte maşinile, dar nu mai are decît o maşină veche. Conduce de la 10 ani şi facem socoteala că asta înseamnă 70 de ani de şofat. A mers mult cu motocicleta, dar nu-i place viteza.Despre modă ce părere aveţi ?”A ! Mă interesează moda, şi evoluţia ei, am făcut şi comunicări atropologice asupra modei, şi asupra evoluţiei corpului uman impusă de către modă.”Am înţeles că aţi fost fumător.”Nu, de joacă am fost fumător. De joacă, absolut de joacă, neserios şi m-am lăsat foarte repede.” Sunteţi gourmet sau gourmand ?”Da. Îmi place să mănînc şi mult şi bine. Spre supărarea nevestei mele care zice că nu mai încap în haine.”Care este culoarea dvs. preferată ?”N-aş putea să spun. Ca orice om care mînuieşte penelul, combin culorile, îmi plac combinaţii de culori, pentru anumite lucruri sunt bune o gamă de culori, pentru altele, altă gamă de culori, dar nu pot să spun că îmi place roşul mai mult decît verdele. Mă enervează roşul cîteodată că îmi aduce aminte de comunism, da’ altfel...”Mai pictaţi şi acum ?”Ei, cînd am timp, mai pictez. Şi îmi fac imaginile pentru cursuri. Am o secretară care mă ajută, dar pînă la urmă tot eu le bag în PowerPoint.”Vă plac călătoriile...”Da, mult. Şi am mers mult, şi am condus mult şi am mers cu maşina....Întîi am mers cu motocicleta prin toată ţara, din frontieră în frontieră, după aceea am mers cu maşina prin toată Europa, după aceea cu avioanele pe toată planeta.”Şi aveţi un loc preferat?„Pot să spun că îmi place foarte mult la New York, mi-a plăcut foarte mult la Rio de Janeiro, enorm Parisul, unde am şi o parte a familiei, îmi place Londra, Roma, nu pot să spun că sunt locuri care...”Poate Stolnici. „Aia e altceva ! Acolo am copilărit, acolo am crescut, de acolo se leagă tradiţiile familiei de trei secole.”Vă mai duceţi acolo ? „Da’ cum să nu ! Mă mai duc ! Am primit înapoi pămînt, am primit înapoi moara, am primit pădurea, şi acum sunt în proces să îmi dea înapoi şi casa.” Mulţumindu-i gazdei noastre, părasim casa plină de poveşti. (Interviu publicat in 2004)

De vazut neaparat (1)

...dar numai daca intrati in jocul lui Tocilescu. El face regulile ! Aici Crina Muresan, Irina Petrescu, Vlad Ivanov. O distributie exceptionala.

http://www.bulandra.ro/ro/spectacole/elizaveta_bam.php