joi, 30 august 2007

Livresca

L'humanité que nous fréquentons et qui ressemble si peu à nos rêves est pourtant la même que, dans les Mémoires, dans les Lettres de gens remarquables, nous avons vue décrite et que nous avons souhaité de connaître. Le vieillard le plus insignifiant avec qui nous dînons est celui dont, dans un livre sur la guerre de 70, nous avons lu avec émotion la fière lettre au prince Frédéric-Charles. On s'ennuie à dîner parce que l'imagination est absente, et, parce qu'elle nous y tient compagnie, on s'amuse avec un livre. Mais c'est des mêmes personnes qu'il est question. Nous aimerions avoir connu Mme de Pompadour qui protégea si bien les arts, et nous nous serions autant ennuyés auprès d'elle qu'auprès des modernes Égéries, chez qui nous ne pouvons nous décider à retourner tant elles sont médiocres. Il n'en reste pas moins que ces différences subsistent. Les gens ne sont jamais tout à fait pareils les uns aux autres, leur manière de se comporter à notre égard, on pourrait dire à amitié égale, trahit des différences qui, en fin de compte, font compensation.
Marcel Proust A LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU(VIII) -LE COTÉ DE GUERMANTES(TROISIÈME PARTIE)
Reinoite multumiri lui Ingrid pentru poza de la Peles.

miercuri, 29 august 2007

Ionela Mihuleac

S-a terminat si editia de anul asta a taberei de creatie de la Cucuteni. Abia astept sa vad ce mai inventeaza Ionela. Aici cronica expozitiei din primavara.

duminică, 26 august 2007

Champs-Elysee

Après avoir vu comment un nouveau cheval trottait seul, il le faisait atteler, traverser toutes les rues avoisinantes, le piqueur courant le long de la voiture en tenant les guides, le faisant passer et repasser devant le duc arrêté sur le trottoir, debout, géant, énorme, habillé de clair, le cigare à la bouche, la tête en l'air, le monocle curieux, jusqu'au moment où il sautait sur le siège, menait le cheval lui-même pour l'essayer, et partait avec le nouvel attelage retrouver sa maîtresse aux Champs-Élysées. M. de Guermantes disait bonjour dans la cour à deux couples qui tenaient plus ou moins à son monde: un ménage de cousins à lui, qui, comme les ménages d'ouvriers, n'était jamais à la maison pour soigner les enfants, car dès le matin la femme partait à la «Schola» apprendre le contrepoint et la fugue et le mari à son atelier faire de la sculpture sur bois et des cuirs repoussés (...).
Marcel Proust
LE COTÉ DE GUERMANTES (PREMIÈRE PARTIE)

luni, 20 august 2007

De citit neaparat (1) : Gabriel Badea-Paun

Intrînd într-o librărie pentru a vedea noutăţile, privirea mi-a fost atrasă de eleganta copertă a celei de-a doua ediţii a cărţii „Carmen Sylva: Uimitoarea Regină Elisabeta a României”, apărută la editura Humanitas. Autorul, Gabriel Badea-Păun, absolvent al Universităţii bucureştene, stabilit la Paris, unde a făcut şi un prestigios doctorat la Sorbona, îmi vorbise despre munca la această nouă ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii sale. Cum tînărul istoric de artă face o frumoasă carieră, puţin cunoscută în ţară, l-am rugat să-mi răspundă la cîteva întrebări. Cît este de adevărată legenda că stră-străbunicul tău l-a ales pe Ferdinand , dintre toţi nepoţii lui Carol I, pentru a-i urma acestuia la tron ? Această legendă nu are nici un adevăr, am auzit-o şi eu, dar nu ştiu de unde a pornit. În fapt, începând cu anii 1880 când devenise evident că Principesa, viitoarea Regină Elisabeta, nu va mai putea avea copii, - făcuse mai multe fausses couches din cauza presiunii nervoase la care era supusă căci nu poate naşte un moştenitor Tronului-, atunci oamenii politici români în frunte cu Brătianu, s-au gândit ca, pentru a evita o discuţie publică a succesiunii într-un moment în care dinastia ar fi fost slabită, să profite de momentul proclamării independenţei şi câştigării ei pe câmpul de luptă, o situaţie care consolidase foarte mult poziţia Domnitorului Carol, atât de şubredă în primii ani ai domniei sale, şi să declanşeze această procedură ce exista deja înscrisă în Constituţia din 1866 şi care a rămas în vigoare în Constituţia din 1923, capitolul II, sectiunea I, Despre Domn şi miniştrii. Aceasta spunea : "Art. 83. - În lipsă de coborîtori în linie bărbătescă ai Măriei Sele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii sei sau coborîtorilor acestora".Ori în acest fel alegerea s-a dus imediat asupra celui de-al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele întâi născut al regelui Carol I. Primul născut al acestuia, Wilhelm de Hohenzollern urma să devină şeful familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, ori un şef al acestei familii nu putea domni peste o ţară străină, căci nu trebuie să uităm că, deşi limitat în puterile sale politice, Principatul de Hohenzollern-Sigmaringen, exista ca stat în Imperiul German, aşa cum va exista până în 1918, asemeni Regatului Bavariei sau cel al Saxei... Începând cu 1880 Vasile D. Păun care fusese profesor de germană la Sf. Sava la Bucureşti a fost deci trimis la Sigmaringen, la început vreme de câteva luni, apoi întregul an, începând cu 1885, pentru a îi da noţiuni de istorie şi de limba română . A evocat această perioadă într-o broşură, foarte rară, pe care a dedicat-o biografiei regalului său elev în 1888. În acest an s-a considerat că Ferdinand era suficient de pregătit şi că Regina Elisabeta, având 45 de ani, nu mai putea evoca o maternitate pentru a se împotrivi declarării lui ca moştenitor al Tronului. Principele Ferdinand s-a stabilit definitiv în ţară şi a fost proclamată viitoarea sa calitate. În ciuda lentorii cu care această proclamare a fost avansată, în mai multe etape din 1880 până în 1888, şi al cărei motor politic a fost Brătianu, regina nu s-a putut niciodată împaca cu gândul şi a avut o adevarată aversiune faţă de omul politic, căruia a refuzat să îi vorbească o anumită vreme. De aici ţi se trage pasiunea pentru Regina Elisabeta ? Da şi nu. În familie se pomenea mult despre Principele, viitorul Rege Ferdinand, apoi iarăşi foarte adesea despre Regina Maria şi fiica sa Elisabeta, viitoarea regină a Greciei, care aveau o bună prietenă, pe fiica lui Vasile D. Păun, Lucie Păun, care dăduse lecţii de desen Principesei Elisabeta. Regina Maria o pomeneşte des în însemnările ei zilnice din care au apărut deja patru volume la Editura Albatros, şi care apare sub porecla "Păunule". Am aici la Paris mai multe dintre modestele ei acuarele. Regina Elisabeta era mai puţin pomenită, Vasile Păun o întâlnise de mai multe ori şi îi tradusese nişte poezii rămase inedite, pe care le am, dar nu s-au transmis acele mici întâmplări care fac hazul generaţiilor următoare. Era însa evocată Carmen Sylva, scriitoarea, şi aceasta de către bunica mea maternă. În biblioteca ei se găsea şi biografia Carmen Sylvei de George Bengescu, în versiunea sa franceză aparută la Félix Juven la Paris în 1905, cu o dedicaţie şi un autograf al Reginei. Faptul că şcoala din Sinaia în care învăţam era chemată, din obişnuiţă, de toată lumea, după vechiul ei nume, Carmen Sylva, şi că, pentru a ne convinge să avansăm mai repede pe sinuoasa şi pe alocuri abrupta stradă Aosta, pentru a ajunge acasă, bunica mea ne repeta, pentru a nu ştiu câta oară, una din Poveştile Peleşului. Mă impresiona de fiecare dată când dădeam peste acest volum printre celelalte cărţi ale bibliotecii. Când, mai târziu, am scris la rândul meu biografia Reginei Elisabeta, am dedicat-o amintirii bunicii mele cu gândul nu numai la ceea ce ne povestise ea, dar şi la acest volum pentru care ea avea o mare preţuire. A apărut cea de-a doua ediţie a carţii tale despre Carmen Sylva, ceea ce dovedeşte că a fost un succes. Ce crezi că i-a făcut pe cititorii români să cumpere cartea ta ? Într-adevar prima ediţie s-a terminat foarte repede, la doi ani de la apariţie era deja greu de găsit ! Aşa că în noua ediţie pe care am pregătit-o începând cu 2006, am adăugat noi lucruri pe care le-am găsit între timp, câte ceva despre relaţia dintre Regina Elisabeta şi Emile Gallé şi comenzile ce i le-a adresat, despre tapiseriile ei făcute după cartoane de Aristide Maillol, în prezent la Muzeul de Arte Decorative din Copenhaga şi despre turneul românesc al Sarei Bernhardt la Bucureşti, Brăila şi Galaţi. Apoi am adăugat un întreg nou capitol despre ceea ce a reprezentat Elisabeta ca primă regină a României, şi cum această imagine a fost dusă mai departe de Regina Maria. Cred că volumul a fost cumpărat, de altfel toate volumele dedicate Familiei regale la Humanitas au cunoscut un mare succes, deoarece românii, şi tinerii şi cei care au acum în jur de 50 de ani erau foarte interesaţi să afle ceva în legătură cu o istorie despre care li se vorbise prea puţin în timpul anilor şcolii, şi atunci în termeni cu mult prea categoric negativi ca să şi poată fi adevărat. Şi se vede că aceste lecturi au început să aibă şi urmări. La recentul concurs despre cei mai importanţi români, cât de prost a fost organizat şi considerat nereprezentativ de unii, Regele Carol I "a ieşit" pe locul 2, de unde se vede că anumite schimbări s-au produs în percepţia conştiinţei istorice a românilor simplii. Eşti şi istoric de artă. Îţi va apare o minunată carte la cele mai prestigioase edituri din lume. Cum oamenii călătoresc mult acum, vorbeşte-ne puţin şi despre ea, poate cititorul român îşi va găsi răgazul de a o căuta în librăriile din Paris, Londra, New York, Frankfurt, ba chiar şi din Moscova. Sunt în primul rând istoric de artă. Imediat după ce am susţinut la Pris IV Sorbona, în iunie 2005, teza mea de doctorat despre Antonio de La Gandara, un portretist monden din la Belle Epoque, am primit comanda din partea prestigioasei edituri Vendôme Press de la New York, o editură specializată în albume de artă, să scriu o carte despre portretul monden. Adică ceea ce a urmat portretului aristocratic după revoluţia franceză, un portret care împrumuta multe dintre caracteristicile sale celui ce l-a precedat, sau mai simplu, în ce fel burghezia dezvoltată peste tot în Europa şi în cele două Americi, a preluat şi duce mai departe idealurile de eleganţă ale aristocraţiei Vechiului Regim. Cel care i-a propus editurului meu, Alexis Gregory, care este şi membru al consiliului director de la Sotheby’s, această lucrare, este unul dintre membrii juriului în faţa căruia mi-am susţinut teza, unul dintre cei despre care voi spune întotdeauna că a fost Profesorul meu, şi anume Richard Ormond. Este strănepotul lui John Singer Sargent, foarte însemnatul pictor monden de la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Sargent nu a fost însurat, dar este strănepotul uneia dintre surorile lui, singura măritată, de altfel cu un francez, Ormond, dar ei au stat întotdeauna în Anglia şi SUA. El a avut multe posturi însemnate începînd cu anii ’80. A fost director la National Portrait Gallery de la Londra, unde a făcut multe expoziţii de referinţă dedicate artiştilor victorieni ca Watts, Alma-Tadema, Landseer şi, bineînţeles, Sargent. Apoi a fost director la National Maritime Museum de la Greenwich, o adevărată uzină a artei ! Richard Ormond va face şi prefaţa cărţii mele, ceea ce este o mare onoare pentru mine. Tocmai lucram la macheta volumului cu Marc Walter, un excelent grafician, unul dintre cei mai buni aici la Paris. Se va numi Le Portrait mondain în franţuzeşte, limba în care am scris-o, şi The Society Portrait, în englezeşte, în traducerea excelentă a Barbarei Mellor. Va apărea la Citadelles et Mazenod în franţuzeşte, iar în englezeşte la Thames & Hudson, Londra & Vendôme Press la New York. Pentru celelalte ediţii, germană şi rusă, pentru care se pare că există interes în urma Târgului de carte de la Frankfurt, vom vedea...Ediţiile franceză şi engleză vor fi gata la sfîrşitul lui august, începutul lui septembrie. În otombrie am Stabilit deja că vom face şi o lansare la o librărie foarte chic de aici, poate cea mai chic, îmi place mie să cred, cea engleză, numită Gagliani, după numele fondatorilor săi, nişte italieni, care au deschis-o,în 1830, special pentru turiştii englezi care frecventau Parisul. Ăsta da cosmopolitism ! Dar o ediţie în româneşte ? Sîntem deja în discuţii cu un editor important din Bucureşti, dar cum nimic nu este încă definitivat, aştept această decizie finală. Cum e să fii român la Paris ? Este o întrebare complicată... E foarte adevărat că, din cauza masivei emigraţii economice de pe tot parcursul anilor '90, francezii şi-au făcut o proastă imagine despre toţi românii, ceea ce este trist este că această imagine e răspîndită în toate mediile sociale. Este foarte adevărat însă că dacă te ţii de treabă eşti bine considerat. Eu sînt foarte cosmopolit şi aceasta m-a ajutat să mă descurc, şi sînt tare mîndru să spun că sînt român şi că locuiesc la Paris, aşa ca în cîntecul Josephinei Baker : „J’ai deux amours, mon pays et Paris..” (Interviu publicat in revista THE ONE, aprilie 2007)

joi, 16 august 2007

marți, 14 august 2007

Daca ajungeti la...(Tot) Astazi, Venetia (3). Cafeneaua Florian

Iar daca aveti chef de vorba, puteti sa le spuneti instrumentistilor ce mai e nou pe-acasa. Sint de prin filarmonicile româneşti. La plecare puteti sa luati un CD cu ei.

Daca ajungeti la ...(Tot) Astazi, Veneţia (2). Cafeneaua Florian

Aici capuccino e foarte bun, iar serviciul ireprosabil. Cica maître d' e insurat cu o româncă. Nu ca ar avea vreo legatura nevasta cu serviciul.

Daca ajungeti la...Astazi, Roma (1).Caffe Greco

Desi caffe latte semana suspect de mult cu capuccino (si invers), iar chelnerii, cei tineri, sint de-a dreptul nesuferiti.

luni, 13 august 2007

De vazut neaparat (2)

In the Mood for Love Daca nu l-ati vazut deja o data, si inca o data, si inca....

Daca ajungeti saptamina asta la Istanbul

Exhibition: In Praise of God: Anatolian Rugs in Transylvanian Churches, 1500-1750Sakip Sabanci Museum, Emirgan, Istanbul19 April to 19 August 2007
Daca nu, vedeti aici http://www.transylvanianrugs.com/ sau duceti-va la Biserica neagra.

duminică, 12 august 2007

De vazut neaparat (1)

...dar numai daca intrati in jocul lui Tocilescu. El face regulile ! Aici Crina Muresan, Irina Petrescu, Vlad Ivanov. O distributie exceptionala.

David Patrick Columbia

„Nu aveam nici o îndoială că, atunci cînd va veni timpul, îmi voi face singur, încetul cu încetul, astfel de relaţii şi-mi voi croi drumul în lume. Dar se prea poate ca pe atunci să fi crezut că voi învăţa de la Osbourne ceva esenţial, ceva despre felul în care funcţionează aceste relaţii.” Kazuo Ishiguro Pe cînd eram orfani Viaţa unui cronicar monden new yorkez pare absolut minunată : mic dejun luat la Cipriani’s, prînzuri la Four Seasons sau La Cirque ori Nello’s (adică Nelu, cel de pe meleaguri botoşănene, ajuns în mare vogă acolo), sau la Michael’s, Le Bernardin, cocktailuri la Club 21, serate în compania descendenţilor celor de pe Mayflower, a unor Rockefeller, Vanderbilt sau Astor, adică old money, sau a membrilor jet set-ului internaţional, miliardari, vedete, adică new money, cu after-party obligatorii la Bungalow 8. Ce mai, raiul pe pămînt ! Mare căutare o au printre americani aristocraţii europeni şi accentul englezesc, desi totul se învîrte în jurul banului, sau, după cum zice intervievatul nostru „Banii sînt totul. Mulţi bani. Şi cînd se instalează disperarea, oamenii fac absolut orice pentru a pune mîna pe ei. Furtul e o posibilitate. Căsătoria e o alta şi este chiar cea mai populară alegere. Şi divorţul e un sfîrşit, dar numai un sfîrşit. Cîteodată nu e destul.” Din reviste lucioase, de pe Internet, am tot aflat una-alta, dar nimic de la prima mînă. L-am rugat pe un jurnalist monden important din New York să-mi răspundă la cîteva întrebări, în speranţa că voi descoperi secretul acestei lumi strălucitoare şi atît de atrăgătoare care mă fascinează şi pe mine ca pe atîţia alţii din întreaga lume. David Patrick Columbia, sau DPC cum preferă să i se spună, ia parte la toate aceste mic dejunuri, prînzuri, dineuri, serate, spectacole de gală, vernisaje, garden party-uri, croaziere cu yachturi private, week-end-uri în reşedinţe somptuoase, locuri de vis pe unde ne-am dori fiecare să mergem. Cum ajunge un om obişnuit să facă o astfel de meserie ? Ascultînd poveştile despre viaţa la New York spuse de tatăl lui, cîndva şoferul lui Black Jack Bouvier, la rîndu-i tată a unei icon, Jacqueline Kennedy Onassis, căreia i se dedică în continuare cărţi, filme documentare şi artistice, continuînd să fascineze americanii, şi nu numai, chiar după moarte. Explicaţia lui DPC e că tot din reviste ca acestea unde citiţi interviul, paginile lucioase ne stîrnesc imaginaţia şi uneori ne marchează chiar existenţa. „Ideea de a deveni jurnalist m-a bîntuit încă din copilărie. Cînd aveam vreo zece-unsprezece ani am pornit un ziar săptămînal de cartier. Se numea The Truth Weekly şi era scris de mînă. Patru dintre noi scoteau zece exemplare pe săptămînă. N-a durat mult. Cînd eram un copil care creştea în Massachusetts, tatăl meu, new yorkez de origine, primea tabloide zilnic – New York Daily News şi New York Daily Mirror. Cel mai faimos editorialist în America era atunci Walter Winchell. Scria pentru Daily Mirror. Obişnuiam să-l citesc şi visam să scriu într-o zi ca el. Mă interesa de asemenea şi noţiunea de society (societate mondenă, n.m.), venind dintr-o familie săracă, mai ales că ideea de a fi bogat mi se părea o bună soluţie pentru sărăcie. Interesul meu nu a scăzut pe măsură ce creşteam, deşi habar n-aveam cum aş fi putut pune asta în practică, ca scriitor. Totuşi, acum cincisprezece ani, am întîlnit o persoană care era proprietara unei reviste aici în New York, numită Quest. Era o revistă despre viaţa mondenă (social life) din New York. Am scris un articol pentru această revistă. Un articol a dus la un altul şi apoi la un altul, pînă am ajuns să scriu douăzeci sau treizeci pentru revista ei. Într-o zi m-a întrebat dacă n-aş vrea să scriu o rubrică mondenă. Am scris. Se numea Social Diary. Cîţiva ani mai tîrziu m-am dus să lucrez la o altă revistă, numită Avenue, aici în Manhattan. Am părăsit-o în 1990 ca să încep propriul meu web site care, aşa cum ştii, este la zi. De asemenea sînt astăzi redactor şef la revista Quest. În 1990, după cîţiva ani în care m-am gîndit la asta şi m-am întrebat cum s-o fac, am început web site-ul http://www.newyorksocialdiary.com/. Eram intrigat de internet pentru că ştiam că dacă scriu un articol pe web, putea fi citit de oameni din întreaga lume care îmi împărtăşeau interesele şi sensibilităţile. Măcar parte dintre ei. L-am început împreună cu Jeff Hirsch, care a fost asistentul meu la Avenue. El se ocupă de toate aspectele tehnice ale site-ului şi face şi fotografiile. Deasemenea este foarte capabil şi scrie ocazional articole pentru site.” Subiecţii articolelor tale sînt prietenii tăi? Sau îţi devin ei prieteni ? „Subiecţii articolelor mele sînt oameni care mă interesează, deşi rareori i-aş descrie, pe mulţi dintre ei, ca fiindu-mi „prieteni”. Cu cîţiva ne ştim ca simple cunoştinţe şi pe mulţi nu-i cunosc, sau nu i-am cunoscut vreodată, deşi probabil că i-am întîlnit în cale. N-am scris niciodată despre nimeni care să-mi devină mai tîrziu „prieten”. Îmbătrînind, ne facem mai greu prieteni decît atunci cînd sîntem foarte tineri.” Conduci o revistă , Quest, şi un site. Care sînt diferenţele ? „Le conduc pe amîndouă, şi revista, şi web site-ul. Diferenţa este de timp. M-am angajat să scriu un Diary online cinci zile pe săptămînă. Asta îmnseamnă că trebuie să găsesc cîte ceva de cinci ori pe săptămînă. Revista e lunară. În afară de obligaţiile editoriale, responsabilităţile de jurnalist îmi iau cîteva zile într-o lună, faţă de cele cinci zile săptămînal cerute de newyorksocialdiary.com.” Ai fost mult timp scenarist şi procucător la Hollywood. Ai scris o biografie a lui Debbie Reynolds. Preferi Los Angeles-ul, New York-ului ? „Am crescut în Massachusetts şi m-am mutat în New York cînd am terminat colegiul. Următorii şaptesprezece ani i-am petrecut în New York. Apoi m-am mutat în Los Angeles în 1978 şi am trăit acolo pînă în septembrie 1992. Îmi plăcea să trăiesc în Los Angeles. Este un loc ciudat pentru un american de pe coasta de est, parcă ai fi în străinătate, doar că vorbeşti aceeaşi limbă. Totuşi cred că Los Angeles este cel mai american dintre oraşele noastre, deşi mulţi americani ar protesta vehement. Are toate aspectele culturii americane, bune şi rele, politic, artistic, economic şi sociologic. Este locul de naştere al atît de multe lucruri care sînt considerate acum în întreaga lume „americane”. Şi asta în principal datorită a două lucruri : climatul foarte agreabil şi industria filmului. Evident, climatul a precedat industria filmului şi este motivul pentru care industria s-a dus acolo. Dar Los Angeles a fost efectiv un deşert pînă cînd au început să meargă acolo bărbaţi şi femei, şi asta pentru că era o grămadă de pămînt ieftin. Au plantat şi au construit totul, au adus chiar şi apa. Ca să facă asta s-au luptat de multe ori cu natura. Rezultatul a fost acest extraordinar metropolis care a înflorit datorită automobilului. Totuşi oraşul păstrează un sens al vremelniciei vieţii, în special al vieţii într-un mediu în care natura nu este întotdeauna blîndă. Ca să exemplific, Los Angeles este o zonă cu dezastre naturale, predispusă la cutremure, inundaţii şi incendii. Dar acolo lumina, probabil pentru că este un deşert pe un ocean, este strălucitoare şi afectează sufletul fiecăruia într-un mod încîntător. E o combinaţie de real şi ireal, de frumos şi urît, care face ca locul să fie atît de irezistibil pentru mine. New York-ul , totuşi, este pentru mine cel mai grozav oraş din lume. Este loc pentru toată lumea la New York. Este un loc unde poţi veni, dacă eşti hotărît să faci ceva pentru tine şi poţi să realizezi ceea ce îţi doreşti să faci. Iar pentru că oamenii trăiesc atît de aproape unii de alţii, este un loc unde poţi întîlni aproape pe oricine îţi propui să întîlneşti. Şi asta nu înseamnă că îţi va place persoana pe care vrei s-o întîlneşti, dar există oportunitatea. Nu vroiam să părăsesc Los Angeles-ul ca să mă întorc la New York, dar am fost nevoit din motive economice. Eram falit şi aveam nevoie de o slujbă. Mi s-a oferit una, UNA singură, să scriu o carte pentru cineva din New York. Nu prea îmi plăcea idea şi nu eram sigur că se va finaliza cu succes, dar trebuia s-o fac pentru că nu aveam altă alternativă. Pe de altă parte, pînă atunci, avusesem puţin succes ca scriitor. Prin succes înţeleg să poti cîştiga destul ca să duc o existenţă măcar modestă. Aşa că am venit la New York ca să iau slujba asta în care n-aveam mare încredere, şi, după cum se întîmplă, n-a mers. Am fost concediat după cîteva luni. Totuşi, din fericire, am întîlnit o persoană care era proprietara revistei Quest şi am început să primesc comenzi de articole de la ea. Am progresat prin Quest, apoi prin Avenue şi pe urmă prin internet. Toate astea mi-au consolidat cariera de scriitor şi îi sînt foarte recunoscător New York-ului şi sînt foarte fericit să fiu aici.” Călătoreşti mult. Din obligaţie ? „Nu sînt un călător. De multe ori am refuzat călătorii pentru că nu-mi place să plec de acasă, să-mi părăsesc locul şi cîinii. În ultimii ani am călătorit pentru business, cu revistele, în Europa, la Londra, Paris, Elveţia, Monaco şi mi s-au mai oferit alte prilejuri pe care totuşi nu le-am refuzat pentru că mi s-au părut prea bune. Mai merg o dată sau de două ori pe an la Los Angeles ca să vizitez, să văd, să găsesc lucruri despre care să scriu şi să apreciez toate acele lucruri legate de oraşul pe care îl iubesc.” Te bucuri de viaţa ta aşa cum este ea acum. „Mă bucur de multe lucruri legate de viaţa mea aşa cum e acum deoarece îmi place să fiu în stare să-mi cîştig existenţa ca scriitor, deşi sînt o natură neliniştită. Simt că trebuie să muncesc tot timpul, întrecîndu-mă cu mine însumi şi progresînd. Şi mai simt acum că lumea devine din ce în ce mai primejdioasă, că oamenii se bagă în tot mai multe situaţii dificile unii cu alţii, ignorînd în acelaşi timp mesajele pe care ni le trimite Mama Natură referitoare la mediul înconjurător de care depindem. Toate astea îmi produc multă suferinţă. Mediile economice şi politice, care sînt rezultatul relaţiilor dintre noi, sînt de asemenea îngrijorătoare, şi mă tem mai ales pentru copii şi pentru animale, deşi ar trebui să mă îngrijoreze mai întîi adulţii care, mulţi dintre ei, nu-ţi asumă responsabilităţile referitoare la ei însăşi, la copii şi animale, să lase în pace mediul înconjurător.” Eşti gourmand sau gourmet ? „Îmi place mîncarea bună, dar pregătită simplu. Îmi place să pot prepara simplu o bună mîncare, deşi arareori sînt tocmai persoana potrivită pentru asta. Altfel prefer să citesc şi să scriu.” Defineşte luxul, te rog. „Am scris ceva despre Memorial Day în America. Îmi aminteam cum mergeam în copilărie de Memorial Day şi luam pentru picnic hotdogs şi sucuri. Şi-mi aminteam ce minunat era. Pentru copilul care era, asta era pur şi simplu, lux. Ca adult, am fost invitat de mai multe ori să fiu oaspetele unor prieteni bogaţi pe un yacht pe Mediterana. Îmi place să fiu pe Mediterana, înconjurat de pămînturi unde şi-au lăsat amprenta străveche toată istoria europeană şi a Orientului Mijlociu. Asta este pur şi simplu lux pentru mine acum, aşa cum erau în copilărie hotdog-urile şi sucurile. Savurez toate aceste experienţe.” Ai şansa să întîlneşti oamenii cei mai importanţi, cei mai puternici, cei mai faimoşi din lume. Care este persoana cea mai uimitoare pe care ai întîlnit-o ? „Nu-mi amintesc să fi întîlnit pe cineva faimos sau important sau puternic despre care să fi gîndit că e uimitor în momentul întîlnirii. Sînt mulţi oamenii despre care ştiu sau despre care am citit înainte de a le fi strîns mîna. Dna Clinton este un personaj foarte impresionant în momentul întîlnirii. Te priveşte drept în ochi şi îţi vorbeşte într-un mod în care vorbim de obicei între noi. Te întreabă despre tine, demonstrînd un interes real. Are maniere foarte călduroase. Iar cînd o auzi ţinînd un discurs, o face adesea fără note, dar totuşi cu mare ştiinţă. Soţul ei, fostul Preşedinte, este foarte impresionant fizic atunci cînd îl întîlneşti, e înalt şi cu o înfăţişare izbitoare, totuşi este mai plin de propria importanţă decît soţia lui. Poate din cauza poziţiei lui de fost Preşedinte, cînd privilegiile copleşesc omul de pe acea poziţie. Dacă Dna Clinton devine Preşedinte, va fi interesant de văzut efectul pe care l-ar avea asupra ei. L-am întîlnit pe Jim Watson care a descoperit Double Helix (ADN-ul dublu catenar, n.m.), împreună cu dr. Crick. În persoană e mai degrabă un om modest cu care îţi place să fii, dar de fapt el a făcut una dintre cele mai mari descoperiri din întreaga istorie a omenirii şi deci este UIMITOR. Cei mai uimitori oameni pe care i-am întîlnit în viaţa mea n-au fost totuşi faimoşi sau măcar puternici din punct de vedere politic sau economic. Erau doar oameni care mi-au făcut o puternică impresie din cauza inteligenţei şi înţelepciunii şi cunoaşterii lor, şi cîteodată, farmecului lor.” Este Manhattan-ul diferit ? Sînt cei din Manhattan diferiţi de alte tipuri urbane de oameni ? Persoane ca cele din Sex and the City chiar există? „Am văzut doar un episod din Sex and the City şi acela a fost chiar primul episod. L-am găsit hilar. Dar sînt sigur că există. Creatoarea lor sigur există. Locuitorii Manhattan-ului vin din toată lumea şi îşi aduc lumile cu ei. Se afundă în viaţa din Manhattan, integrînd lumile lor lumii pe care o găsesc aici. Aici în Manhattan toate felurile de oameni, de toate naţionalităţile, rasele şi religiile trăiesc împreună în perimetrul unui cvartal, înţelegîndu-se bine, sau măcar vieţuind într-o pace relativă şi cîteodată chiar împrietenindu-se sau chiar îndrăgostindu-se, fără să se războiască. Şi astea toate petrecîndu-se într-o singură clădire cu apartamente din Manhattan – lumea trăind împreună – sau chiar pe un singur palier dintr-o astfel de clădire. Aşa că Manhattan-ul, mai bine zis New York-ul, este dovada că lumea POATE cu adevărat SĂ TRĂIASCĂ ÎMPREUNĂ în pace, să-şi practice credinţele şi chiar să se iubească unii pe alţii fără să se războiască. Totuşi în Manhattan, New York mai bine zis, NU ŢI SE PERMITE să te războieşti cu vecinul. Nu se tolerează.” I-am mulţumit lui DPC pentru sinceritate şi pentru timpul pe care mi l-a acordat, mai ales că era într-o perioadă aglomerată. Este şi el un personaj , unul care se dovedeşte a fi o persoană modestă, normală, disponibilă, în ciuda glamour-ului aparent. Doar în New York ? (Interviu publicat partial in revista THE ONE, aprilie 2007)