marți, 18 august 2015

GUEST - Radu Negrescu-Suțu în dialog cu Manuela Ghika


IN MEMORIAM - LEON GHIKA

Anul acesta, pe 12 iulie, se împlinesc cinci ani de la plecarea dintre noi a prințului Leon Ghika, o personalitate remarcabilă a exilului românesc, pe care am avut onoarea să-l cunosc și să mă bucur de prietenia sa, prietenie și rudenie veche de trei veacuri între familiile noastre. Bun creștin și intelectual rafinat, evocările tribulațiilor sale nu conțineau niciun mesaj de ură sau răzbunare, preferându-i o armă mult mai redutabilă, ironia. Excelent observator, chiar dacă educația nu-i permitea a face comentarii, lui Leon Ghika nu-i scăpa absolut nimic și observațiile sale erau întotdeauna de o justețe remarcabilă. Fiica sa, Manuela Ghika-Oroveanu, a avut amabilitatea de a ridica stavilele timpului, evocând figura tatălui dânsei.  

MG-O: Tatăl meu, Leon Ghika, s-a născut în 1915, în Moldova, la Bârlad, unde se aflau atunci părinții săi, dar și-a petrecut copilăria la Budești, într-un superb conac de circa 900 m² cu două caturi, care avea peste 20 de încăperi, acareturi etc. Această frumoasă proprietate fusese oferită ca dar de nuntă mamei sale Manuela Bogdan, de tatăl acesteia, Leon, fiul Marelui Vornic Manolache Bogdan și al soției sale Ana Ghika-Trifești, căsătorit cu Lucreția, fiica omului de stat Mihail Kogălniceanu. Manuela Bogdan, bunica mea, s-a căsătorit deci cu Leon Ghika, căruia i se spunea în familie Opi, un tânăr ofițer de cavalerie, fiul lui Alexandru Ghika, consul general la Constantinopol, și al Mariei Mavrogheni, fiica renumitului om politic Petrache Mavrogheni.  

RN-S: Care descindea din Dimitrie, fratele voievodului, întrucât cei trei feciori ai înfricoșătorului domnitor, ,,harapul negru cu dinți de oțel’’ descris de pitarul Hristachi, Mavroghene marinarul venit de la Țarigrad, ,,iscusit și om de treabă, ce încă un dar mai are, că e om și viteaz mare’’, nu au avut descendenți. Sigur că aprigul Mavrogheni, cel care a încercat să reconstituiască o armată națională, combativ cum era, a murit ca un erou pe câmpul de luptă, deși istoria noastră l-a uitat, ucis de turci precum Grigorie III Ghika.

MG-O: Într-adevăr, o figură impresionantă, în contradicție cu duioșia evocării mele, dar istoria noastră a cunoscut multe perioade sângeroase. Grigorie III Ghika, domnitorul omorât de turci în 1777, întrucât a avut cutezanța de a apăra integritatea Moldovei, un martir al neamului românesc și al stirpei noastre, ale cărei lacrimi îndoliate se regăsesc pe scutul Ghikuleștilor, sau monseniorul Vladimir Ghika, acest umil ostaș al lui Hristos, ucis de comuniști în 1954 în temnițele închisorii din Jilava și beatificat anul trecut de Biserica catolică, sunt doar cele mai emblematice exemple. Acesta din urmă, în 1939, deși fusese sfătuit să se reîntoarcă la Paris, refuză, din devotament creștin în slujba aproapelui său, și-și aduce aportul la ajutorarea celor care aveau nevoie de cuvântul Mântuitorului. Pot spune că pilda Domnului Iisus l-a călăuzit către sacrificiul suprem pe care, cu siguranță, și l-a dorit.

Copilăria tatălui meu, deci, frumoasă și lipsită de griji, s-a petrecut, cum am mai spus, pe moșia familiei din Budești, unde a și studiat cursurile primare cu un preceptor particular și unde, începând cu vârsta de cinci ani, a declarat solemn părinților că el va fi mai târziu marinar.  

RN-S: Da, îmi aduc aminte că tatăl Dvs. îmi povestise cândva că la vârsta de cinci ani a ajuns la Eforie, unde a fost atât de tare impresionat de marea pe care o vedea pentru prima oară, de vapoare, de mirajul plecării cu ele în depărtări, încât odată întors acasă, la Budești, nu contenea să vorbească decât despre aceasta. Un camarad de arme al tatălui său i-a compus atunci un catren amuzant, pe care dânsului îi plăcea să-l recite și care spunea : ,,Le petit Léon, rêve dit-on, du matin au soir, du soir au matin, il se voit marin’’.

Cariera sa militară s-a curmat brusc, precum în cazul tatălui meu, în 1947. Ei, ofițerii de elită, au fost prizonierii destinelor lor, pe care nu le-au putut schimba și din care nu s-au putut descătușa. Fiind patrioți adevărați față de Țară, Neam și Coroană, cariera lor militară, pentru care aveau și vocație, avea o importanță covârșitoare și nimic altceva nu a reușit vreodată să o înlocuiască. De altfel, sunt convins că părinții noștri, fideli jurământului militar depus, oricum nu ar fi acceptat să-și continuie cariera sub steagul roșu al așa-zisei ,,armate populare’’, așa că până la urmă comuniștii le-au făcut o favoare deblocându-i, scutindu-i astfel de o penibilă și dureroasă demisie ce se impunea în cazul lor.   

MG-O: Sigur că da, poate fi un punct de vedere mai puțin... dramatic, dar să revenim la copilăria tatălui meu. Aici, la Budești, se întâlnea vara cu rudele părinților, venite în vizită cu copiii lor, verii tatălui meu, și câteodată se adunau peste 30 de copii în compania cărora își petrecea vacanțele estivale, împreună cu sora sa Lucia, căsătorită mai târziu cu ofițerul Dimitrie Graur, și cu fratele său mai mare, Dinu.  

Budeștii făceau parte dintr-o salbă de moșii ale familiei Ghika, alături de Climești, de Bozieni, toate în judetul Neamț, și Ghikuleștii se vizitau permanent între ei, venind ori călare, ori cu șareta sau cu faetonul. Domeniul Budești era foarte mare, de circa 200 ha, având vie, două păduri, livezi, pășune, teren arabil, hambare, stufăriș, iazuri cu pește care furnizau raci Casei Regale, un râu cu moară, o fermă, herghelie cu cai de călărie, două grajduri, poate și câini de vânătoare, deși eu nu-mi amintesc, avea parc, seră, cramă, ghețărie, fabrică de cărămizi, foișor, o biserică, în fine, era o frumoasă și întinsă proprietate. Conacul avea multe odăi de locuit încăpătoare, băi și cabinete, sufragerie, saloane, bibliotecă, sală de bal și de sindrofii muzicale, sală de scrimă și de biliard, pivnițe, bucătării, astăzi totul într-o tristă și dureroasă ruină.

RN-S: Este soarta unei lumi dispărute. Acest conac, care odinioară trăia, este astăzi lipsit de viață. Dar să revenim, cu îngăduința Dvs., la școlaritatea lui Leon Ghika, copilul care visa să devină marinar.

MG-O: Da, bineînțeles că după cursurile primare a fost trimis să studieze mai departe la Liceul internat din ,,dulșele târg al Ieșilor’’, unde și-a luat bacalaureatul, după care a fost admis, în urma unui riguros examen, la Școala pregătitoare de ofițeri din Capitală, iar anul următor, în 1934, la Școala Navală ,,Mircea’’ din Constanța, pe care a absolvit-o în 1936.  

Recompensa binemeritată a sclipitorului elev consta în efectuarea ultimului an de studii pe nava-școală franceză Jeanne d’Arc, un bastiment prestigios al timpului, în cadrul acordurilor dintre cele două state, crucișator care a staționat un timp chiar în Marea Neagră. Dar, din cauza unui ,,incident diplomatic’’ cu un superior exigent, pe care tatăl meu, care nu avea decât 20 de ani, nu l-a tratat cu toată deferența cuvenită gradului, a fost exclus de la această frumoasă și instructivă promovare și, primind nota zero la purtare, nu a mai terminat școala ca șef de promoție, precum fusese până atunci, ci pe locul al doilea!  

Integrat în Marina Militară Regală, în urma crizei create prin cedarea Basarabiei în 1940, pleacă voluntar pe front în anul următor și combate la Odesa și Sevastopol, la bordul crucișătorului Dacia și a torpilorului Zmeul, iar faptele sale de arme și bravură sunt răsplătite prin avansări în grad, locotenent apoi căpitan, dar și prin decorațiile și medaliile ce i-au fost decernate: Coroana României, Virtutea Militară, Steaua României, Crucea de fier a Germaniei, medalia Vulturul German, Medalia Maritimă, Cruciada contra comunismului etc.  

Însă, în 1947, noii căftăniți ai țării nu au dat dovadă, bineînțeles, de comprehensiune și tact, decizând să epureze armata de elementele cu ,,origine nesănătoasă’’, și în consecință tatăl meu a fost avansat locotenent-comandor și deblocat la vârsta de 32 de ani, deși era caracterizat drept ,,ofițer dotat cu inteligență vie, foarte muncitor, foarte corect, dotat cu spirit de metodă și deosebit tact, cu o educație cu totul aleasă, bun camarad și foarte disciplinat’’.    

RN-S: Suntem departe de ,,nota zero la purtare’’ din tinerețe, între timp tatăl Dvs. învățase bine ce este disciplina militară și cât de importantă și de utilă este.  

MG-O: Cu siguranțà! În fine, deși ofițer deblocat, înainte de a fi fost militar, tatăl meu era și un om care și-a închegat o familie și, în acei ani grei și nesiguri ai perioadei staliniste, a simțit nevoia de a avea copii, cu toate lipsurile materiale ale situației sale devenită destul de precară.

Deci, în iunie 1947, tata s-a căsătorit cu Marsi Pandelescu, fiica doctorului Constantin Pandelescu și a Luciei Cantemir, descendentă din domnitorii Cantemirești, și-au cumpărat o moșie cu conac lângă Budești, iar tata a mai lucrat un timp pentru Ajutorul Suedez. Cumpărarea acestei moșii în 1947 a fost o eroare, dar oamenii încă sperau într-o revenire la normal, chiar până și Regele achiziționase în acel an o proprietate. Prelatul care i-a cununat a fost însuși monseniorul Vladimir Ghika, unchiul genitorului meu.   


Însă, începând din 1948, tata a început să se ascundă pentru a nu fi arestat, fiind suspectat nu doar de ,,delict de nume’’, ci și de atitudine dușmănoasă antisovietică, întrucât combătuse pe frontul de Răsărit. Și s-a tot ascuns prin țară timp de trei ani pe la rude, răstimp care, pentru un tânăr cuplu, poate părea foarte lung. Mama s-a întors la București, la părinți, iar tot în 1948 moșia Budești a fost expropiată de comuniști, iar trenul cu toată averea încărcată în vagoane pentru a fi trimisă în Capitală, la părinții mamei, a fost bombardat pe parcurs de ruși și totul s-a pierdut definitiv.   

RN-S: Mai puțin frumoasa sabie pe care am admirat-o în salonul tatălui Dvs.  

MG-O: Această sabie, care aparținuse lui Ștefan Bathory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei, și care are înscris pe lamă cu aur numele principelui și anul 1580, se afla dintotdeauna în proprietatea familiei. Ea i-a fost oferită tatălui meu de un unchi de-al său, drept recompensă pentru studiile sale strălucite, însă, din păcate, eu nu cunosc povestea acestei săbii.    

În 1948 deci, părinții se aflau ascunși la Bichiș, o localitate din Ardeal, între Târnave, la Ștefan de Fay și soția sa Voica Bogdan, când, de Sfânta Ana, mama m-a adus pe lume, după care a plecat cu mine și tata la Singureni, lângă Giurgiu, unde bunicii mei materni încă mai aveau o casă. În 1949 se naște în București sora mea mezină, Domnica, iar tata continuă să se ascundă până prin anii 1950-1951, când a început să lucreze pe diverse șantiere din țară ca muncitor necalificat. Să mă explic: nu este nicio rușine să fii muncitor necalificat. Așa se începe, apoi fiecare își alege sau este îndrumat către o calificare. Orice societate are nevoie de muncitori și artizani competenți. Rușine este să fii hoț, proxenet, mafiot, să nu fii onest, să nu-ți respecți cuvântul dat, să nu ai onoare. Însă tatăl meu avea deja o calificare înaltă și onorabilă, era ofițer al Marinei Regale române, și în această calitate a adus mult mai multe servicii Patriei, prin competența sa, prin curajul său, decât ca muncitor necalificat pe un șantier din țară, întrucât fiind căutat de Securitate, devenise un proscris, un fugitiv, un paria.  

RN-S: Ce s-a întâmplat în continuare?   

MG-O: Prizonier al destinului său, cum bine ați spus, tata a rămas să lucreze pe șantierele din țară, apoi a urmat cursuri de calificare, la care el îi învăța pe profesorii ,,pe puncte’’ matematicile, pentru ca în final să ajungă șef de șantier, iar de prin 1966, spre sfârșitul carierei, să lucreze în birourile de construcții din Capitală, până la pensionare.  După care, în 1971, eu am plecat din țară, am ,,fugit’’, cum se spunea, întrucât profitând de o oportunitate pentru a călători în RFG, nu m-am mai întors.

RN-S: Ați fost, cum se spune, o deschizătoare de drumuri, la nici 23 de ani.  

MG-O: Într-un fel, întrucât am reușit să-mi trec familia pe lista restrânsă de 20 de persoane a primului ministru de atunci, Jacques Chirac, cu care acesta a plecat în România. Părinții mei au preferat însă ca sora mea Domnica, care între timp fusese dată afară din servici, să plece prima, de teamă ca aceasta să nu rămână ostatecă în țară, și ea a plecat în 1975. Apoi sora mea a reușit să intervină pe lângă tatăl președintelui Giscard d’Estaing, și astfel ei au putut pleca în anul următor, stabilindu-se la Paris, alături de mine și de sora mea. Dar, pentru a nu ne fi o povară și a putea fi independenți, au lucrat amândoi, fiindu-ne permanent un exemplu de cinste și de curaj. Să nu uităm că tata avea 61 de ani atunci când a ajuns în Franța, dar important era doar faptul că acum familia noastră era reîntregită.   

RN-S: Este cert că pilda sa morală este demnă de urmat. Privind în urmă, peste negura timpului potrivnic, care sunt simțămintele ce vă încearcă, ce resimțiți față de cei care au distrus viața și cariera tatălui Dvs.?  

MG-O: Bineînțeles că eu, o femeie a timpurilor moderne, actuale, nu trăiesc în nostalgia vremurilor apuse și nici nu nutresc vreun sentiment de ură contra persecutorilor familiei mele, fiind creștină, dar adevărurile trebuie spuse cu claritate. Creștinește, eu, urmașa nevrednică a voievozilor Ghikulești, i-am iertat pe toți, deși iertarea nu se acordă decât celor care, cuprinși de remușcări, o imploră, o solicită.    

O spun, nu cu patimă, ci cu blândă durere iertătoare, eu, românca cea fugită, eu credincioasa cea păcătoasă. Dar acesta este adevărul, adevărul neamului meu, adevărul poporului meu. Nu sunt o persoană publică, dar totuși exist și am o încărcătură afectivă, emoțională, pe care nu doresc să o transmit, însă simt nevoia să o împărtășesc, să o comunic, prin cuvinte, prin simțire, prin dinlăuntrul ființei mele oarecum amputate de rădăcinile care-mi aduc seva vitală necesară trăirii sufletești pe care nu pot și nu doresc să o pierd.   
 

RN-S: Un proverb plin de înțelepciune al poporului nostru spune în acest caz că ,,sângele apă nu se face’’. Veți comemora în curând cinci ani de când tatăl Dvs. a străbătut, mergând spre Răsărit, cele 20 de vămi ale văzduhului, cu ușurință, sper, întrucât nu și-a irosit viața ce i-a fost dată și L-a slujit pe Dumnezeu după poruncile Sale. A părăsit, cu sentimentul datoriei împlinite, această lume pentru alta mai bună, ,,unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viață fără de sfârșit’’, devenind din nou cetățean al Raiului.    

Vă mulțumesc pentru această emoționantă evocare, pe care nimeni n-ar fi înfăptuit-o cu mai multă sinceritate și sensibilitate. Dumnezeu să-l ierte și să-l hodinească la dreapta Sa pe robul Său Leon, un model de fiu, soț, tată și marinar. Tatăl nostru Carele ești în Ceruri...  

Radu Negrescu-Suțu, Paris, de Învierea Domnului, 2015  

 

joi, 25 iunie 2015

Iasi excELLEnt Lifestyle

Doar doua zile la Iasi, 24-25 iunie 2015, la Palas Mall, Congress Hall.  Am fost ieri si am prins o perioada mai relaxata, intre deschiderea de la orele 12 si cocktailul VIP de la orele 18, asa ca am putut sa fac si citeva fotografii, sa si vorbesc cu persoanele care reprezentau firmele prezente.
Pentru ca impermeabilul Burberry e un must, m-am dus tinta la ei si am stat de vorba cu amabila Laura Miu. Pentru aceste doua zile , ofera iesenilor reduceri de 50% pentru anumite produse. Nu este un amanunt de neglijat

Dragalasenia coltului Bonpoint e de neocolit, iar reprezentantele disponibile. Asa ca, pentru copii, nepoti, fini...
Sport Couture a venit in forta cu o selectie DKNY, Michael Kors, Just Cavalli, Paul Smith, Emporio Armani, Marc Jacobs, Mulberry, DVF, plus alte marci pe care au ales sa le reprezinte in Romania. Discutia cu reprezentanta lor a fost pasionanta, despre piata de lux romaneasca, clientela bucuresteana, ieseana, de prin alte parti ale Romaniei, despre cum stiu sa aprecieze calitatea unui produs. Mi-a facut placere si am cam monopolizat-o, drept care imi cer scuze acum si-i multumesc.


Cei de la TOPLINE au venit cu marcile cunoscue Joico, OPI, Balmain, Guinot, si multe altele , plus ideea geniala de a oferi gratuit o sedinta de manichiura si de coafura.

Decorarea casei ne preocupa in permanenta si cei de la Insidehome au venit in intimpinarea dorintelor noastre. Fetele mi-au dat sa miros parfumurile florentine de interior, mi-au aratat ce perdele frumoase as putea avea si m-au tentat cu multe alte produse. M-am tinut tare, dar au site.
La final, artileria grea : LUMINORI, blanuri care te lasa visatoare si te tenteaza sa intri adinc in creditul de pe card. Ii multumesc doamnei care a avut rabdarea de a-mi arata aceasta minunata haina din casmir si chinchila.
Dar inspitele erau multe...Brindusa a acceptat sa fie model pentru o clipa.

Epuizate , am urcat pe terasa unde un barman priceput ne-a potolit setea pe data.



Si ce poate fi mai placut decit sa stai de vorba cu oameni care iti plac, seara, pe o terasa de unde vezi dealurile iesene ?!?
Multumesc, Elle Romania! Multumesc, Mihaela Frank !







miercuri, 5 noiembrie 2014

ANNE SEBBA


Interviu aparut in revista TABU octombrie 2014.
 


How you choose your subjects?
Obviously they have to intrigue you and you have to want to know more but sadly these days you have to get the publisher to agree that the world also wants to know more about them. In my case it was the history of the period as much as anything and the sense that nobody could really understand Wallis. She needed to be explained not seen as  a one dimensional caricature.



How long  did you work on your book about  Duchess of Windsor?
In one sense just 3 years , in another all my life as I specialized in history of the 1930s at University and have read lots about her over many years.


Sometimes you seem to be a bit cruel . Do you think the author must have a sympathy for her/his subject ?
I don’t think I am cruel but I think until very recently when people were extremely deferential to the Royal Family nobody dared say anything negative about Edward 8th. However I think the present royal family admit that h3 was something of the black sheep of the family and that once you understand how weak and defective a personality he was, you are actually being very kind and sympathetic to Wallis. You are turning the whole story on its head. I do think a biographer must have sympathy with your subject to the extent that you care about them or you will end up just bashing your person unfairly but I don’t think that sympathy should lead you to create a warped version of the truth , More important than sympathy is a feeling of responsibility to the truth.


Is it possible to create a bond between you and your subject?
Yes but that is dangerous in some ways. You must not believe you are the savior or the interpreter or the one person who can tell their story as human beings are far too complicated and there are many aspects of a personality. It is dangerous to identify with your subject, I believe


How difficult was to do the research ? What involved this ?
The research is fun…I spent a lot of time in libraries in England and America, read a lot of diaries and other books but I also went to Mexico to interview the son of Ernest Simpson which was fascinating in my quest to understand Wallis and Ernest and why they let this royal liaison take over their lives. Family


Was Wallis Simpson  a good or a bad woman in your opinion ?
No one is pure god or pure evil. She was weak in some ways in that she craved money and jewellery and recognition but it was created by her insecurity as a child. She became strong once she realised there was no way out and that turned her into an unpleasant personality as far as many people were concerned. But she was loyal and believed that her new found status and money was in  some ways recompense for her mother’s struggle and insecurity. To understand is to forgive I believe. Or it can be!


Do you own things which belonged to her ? Or do you wish to have one?
No I don’t own anything and I don’t crave jewellery, it isn’t part of my life style.

What was the most difficult thing or situation while working on your book ?
It is the same as it always is; not to hurt minor characters who happen to be swept up in the story and who never expected to be part of history or to be public characters.

Are you a fashionista ?
I love beautiful clothes but no not a fashionista as I spend most of my working day in trousers at my desk or in the library and in yoga or gym clothes! But every so often I appear on TV and then I have to look smart! I love to have something striking when publication comes and I was lucky that the designer Roland Mouret made me a fabulous gold dress for publication of THAT WOMAN which he called THAT DRESS because he was inspired by Wallis rags to riches story.

What was always in the Duchess purse ? And in yours ?
Oh she had lipstick and compact and not much else…me you don’t want to know my bag is so heavy…I have notebooks and dozens of pens and pencils and a wallet and make up bag and keys and a book in case I am stuck on the metro and a spare set of glasses and a phone and a diary and much, much else  JUST IN CASE!

Did you meet people whom are living  at the same addresses as the Duchess ? Are they  disturbed in anyway about the fact ? Or are they proud about this ?

No not really…Only Mohamed al Fayed who lives in her Paris house but he is very proud of the association

Do you think the Duchess was a trend setter ?
Yes definitely what she wore others copied …if they could e.g. the jewels she wore as dress clips became a fashion accessory but were very expensive!

What  you discovered at her and become something for you ( a place, a thing, a custom)?

After finishing book did closed the door between her and you ?

No not at all new material kept emerging and other people told me things that I thought were probably true but not sure about and they confirmed these. You can read about some of these on my blog.
 -

Photos: Anne Sebba,  and Cartier.

duminică, 26 octombrie 2014

KONJAC SPONGE


Am primit in dar un burete Konjac despre care tot citisem si care ma tenta, dar am si eu obiceiurile mele in privinta demachierii, un ritual care a suferit putine schimbari in timp, doar mici variatii. M-am bucurat cind l-am primit, l-am intors pe toate partile, am citit inca o data cum se foloseste, m-am uitat la filmuletul care exemplifica asta ( http://www.longeviv.ro/konjac-sponge ), dar mi-a luat ceva timp pina m-am hotarit.
 Din momentul primei folosiri am devenit dependenta de scurtul masaj pe care mi-l aplic in fiecare seara cu acest burete. Aspru la atingere in prima faza, dupa umezire este moale si atingerea nu este abraziva, dar are acest efect, fara sa inroseasca pielea, iti vine sa prelungesti acest ritual nou, ceea ce nu iti dauneaza, daca ai destul timp, dar chiar si in cele 2 minute de masaj ai o senzatie instantanee de bine si de piele curata.Suna ca o reclama, dar e un fapt. Este un produs natural care se gaseste pe www.longeviv.ro, dar se comercializeaza si pe alte site-uri, cum ar fi emag.
I-am gasit locul in baie asa cum am citit in instructiuni si am grija sa ma port bine cu el ca sa ma tina cit mai mult ( trei luni spun instructiunile).
Buretele Konjac este un dar de la www.longeviv.ro , dar daca nu-mi placea si nu-l gaseam potrivit, nu-l laudam.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

JUDY PRICE


TABU- iulie-august 2014



Q:      Are you a New Yorker? How important is NY for you?
A:      Today I am definitely a New Yorker, but I was born in Philadelphia.  For me, New York is the center of the universe because that is where change not only happens but is permitted to happen.

Q:      Did you have a glittering childhood?
A:      During my childhood I was extremely quiet and reserved.  I played the violin from when I was 2 ½ years old.

Q:      How important is the family in the development of a child?
A:      Although my husband and I do not have children, I think the family is very important.  If, however, a child does not have any immediate family, an extended family that provides emotional support is extremely helpful.

Q:      What you thought in your childhood that your way in life will be?
A:      I was always studious and read a lot of books.  I never imagined that I would someday write books as well.  But, I always went to museums and tried to learn about the arts and other cultures.  Education to me is the most important advice I would have for a young person.

Q:      Your husband is a leader in higher education.  What exactly is his mission?
A:      My husband is Chairman of Qubed which forges relationships between media companies and world universities.

Q:      You create the Avenue magazine, an important monthly style magazine. Why?
A:      At the time, in 1975, New York had a major recession, and I saw an opportunity in the marketplace to do, what I called at that time, a pictorial New Yorker.  I then developed editions in Japan and China and, in the summer of 2001, I sold everything and decided to create the not-for-profit National Jewelry Institute.

Q:      Now, as you are so creative, you made the National Jewelry Institute. How it started? Only from a love of jewelry?
A:      I founded the NJI 10 years ago. At the time, there was no not-for-profit organization focused on telling the story of the jewelry industry. We’re not a trade company but, rather, our mission is to educate people about people, events, and places—using jewelry as a metaphor. Every show that we’ve had in 10 years, and we’ve had 14 exhibitions, has really been about education.
          In that spirit, we are excited to announce a new collaboration with Parsons the New School for Design.  Next year, The NJI @ Parsons will begin offering one week intensive courses in New York and Paris on the subject of fine jewelry.  

Favourite places:

Q:      Do you take breakfast at home or in town?
A:      I live in New York and Paris.  In New York I get up every morning at 5:30am and do one hour of exercise; then I eat breakfast at home.  In Paris I get up around 8:00am and then have breakfast at home.

Q:      Which are your favourite restaurants in NY?  What are the best places for lunch and dinner?
A:      When I’m lunching in New York I like Michael’s restaurant because you see so many people you know.  Another restaurant I like for lunch is Il Gattapoardo, which is right across the street from the Museum of Modern Art.  I also love going to Circo, Amaranth, Bilboquet, and Bar Italia for lunch.  For dinner, Café Boulud is a favorite of mine, as well as Da Silvano and Rotisserie Georgette.

Q:      Which are your favourite restaurants in Paris?
A:      For lunch: Le Voltaire, L’Avenue, the Bar at Le Bristol Hotel, and Table.  For dinner: Mon Veil Ami, Chez Renee, Mathis and August. And after dinner, Silencio.

Q:      Which is the best grocery? Patisserie? Cakes?
A:      For me, the best grocery is Grace’s Market on the Upper East Side, since I live there.  Since I have a tendency to gain weight I don’t eat pastries or cakes.

Q:      Coffee or tea, which do you prefer? Which are the best addresses to buy, drink,coffe or tea?
A:      I prefer coffee.  I have a Nespresso machine and purchase the coffee via the internet.

Q:      And shopping? Shoes, clothes, bags, gloves, or things for house, antiquities?
A:      Since I have an apartment in Paris I often go shopping for antiques there and not in New York.  In New York I am always working.  In Paris I like the following: Museums: Carnavalet and Institut du Monde Arabe and the Acquarium.  Shops: Dior – in addition to clothes they have amazing gifts such as tableware.  Galerie Agnes Monplaisir.  Auge for wine and my favorite hairdresser is Carita (near the Plaza Athenee).

joi, 4 septembrie 2014

COCHINE

Am primit cadoul acesta frumos impachetat in hirtie de matase, cu o panglica din matase... Totul arata atit de bine, ca nu ma induram sa stric pachetul perfect, dar  curiozitatea....

si am dat peste cutia perfecta, iar in ea...
o luminare parfumata, asa incit toata casa va mirosi a iasomie si gardenie timp de 50 de ore, ca atit dureaza. In plus este intr-un pahar argintat care va fi un perfect vas pentru trandafiri.
Multumesc, Cochine!
Thank you, COCHINE!



duminică, 29 iunie 2014

Stafford Kempinski Londra

http://ralix.ro/craciun-la-londra/ 



Londra este un oraş minunat care are ceva de oferit fiecăruia, cosmopolit, multicultural şi totuşi atît de britanic. Zona St. James este cea mai potrivită pentru un sejur  londonez :  este aproape de Buckingham Palace şi poţi vedea gărzile călare, trăsurile în mişcare, schimbarea gărzilor, toate doar la doar doi paşi, pe Mall. Aproape este şi Fortnum & Mason, Piccadilly cu Royal Academy of Arts, ba chiar şi Rachel Trevor-Morgan, daca ai nevoie de o pălărie  precum cele purtate de Regina Elisabeta  a II-a.
În spatele palatului St. James, hotelul Stafford este cea mai potrivită alegere, un hotel de lux, dar low key, fără să fie orbitor, oriental. Intri ca în locuinţa unui aristocrat englez, proprietate a familiei de secole, cu salonul de la intrare mobilat cu piese cumpărate de generaţiile succesive care au locuit-o, minunat aranjate, lux, calm şi voluptate. Afli povestea motanului Lucky, care atunci cînd se rătăcea prin Londra era adus de cîte un taximetrist sigur că va fi generos răsplătit.


Hotelul este esenţa cuvîntului discret, designul interior fiind o combinaţie reuşită între tradiţional şi contemporan. Totul este chic şi totuşi familiar, este confortabil, totul este la îndemînă, multe oglinzi (şi cît de necesare ne sînt ele !), multe lămpi, măsuţa de toaletă  dotată cu tot ce trebuie pentru o demachiere  corectă. Calm, discreţie, confort. Pentru fragilele noastre rochii umeraşele sînt îmbrăcate în mătase în dulapul Ei, iar în al Lui sînt multe  pentru pantaloni.


 Băile sînt spaţioase, elegante, cu cadă şi duş, cu oglinzi în care să ne facem un machiaj perfect, geluri şi şampon, săpunuri şi creme de corp, cască de baie, prosoape moi şi multe, senzaţia de răsfăţ.



După  ce ieşi din baie poţi comanda ceva delicios în cameră, dar mai bine cobori pentru un Afternoon Tea cu tot dichisul în restaurantul Lyttelton, care arată ca salonul unei contese tocmai pentru că a fost cel al Lordului Lyttelton. Argintul străluceşte discret, albeaţa damascului ţti ia ochii, iarporţelanul este plăcut la atingere. Meniul îţi oferă ceai ori cafea, sandwiches cu somon şi brînză, brioşe calde servite cu gemuri de sezon şi marmelade, prăjituri englezeşti, toate proaspăt ieşite de laboratoarele talentatului Chef Brendan Fyldes  . E de preferat să mergeţi însoţiţi ca să puteţi birui abundenţa « ceaiului ».


În restaurant poţi mînca la orice oră, de la micul dejun pînă la cină. Se fac rezervări pentru mesele de Crăciun. La cina din Ajunul Crăciunului se promit cinci feluri, scoici, porceluş de lapte, raţă ( Chef’s home  made Terrine ; Roast Scallops, Suckling Pig, Celetiac & Apple ; Roast Reggie Johnson’s Corn fed Duck, with Mulled Winter Fruits ; the Lyttelton Festive Tart, Whiskey Custard ; Coffee & Chocolates), după care este recomandată o scurtă plimbare la lumina torţelor pînă la Guard’s Chapel ca să vă reculegeţi la mesa de Crăciun. Cît despre prînzul de Crăciun, numai veşti bune :  somon scoţian, curcanul tradiţional, Christmas Pudding (Ballotine of Scottish salmon, Creme Fraiche, Soft Herbs and Caviar ; Officers Mulligatawny, Crab & Coconut Rice ; Toast Goosnargh Turkey, Quince, Walnut and Foie Gras Stuffing, Traditional Vegetables and Potatoes, Cranberry Relish ; Home made Christmas Pudding, brandy sauce ; Coffee, Chocolates & mini mince pies ), cu obligatoria vizionare a mesajului de Crăciun al Reginei.


Nu ocoliţi Barul American unde puteţi bea un cocktail alături de Prinţul William sau de Prinţul Harry, veniţi în vecini, clienţi fideli ai locului după cum mi-a mărturisit  graţioasa Ursula von Platen , PR manager.  Puteţi alege  oricare dintre toate mărcile produse în toată lumea, orice ar fi : şampanie, vin alb sau roşu, cocktail, gin, vodcă, tequila, calvados, rom, Armagnac, coniac, grappa, eau de vie, porto, malt whiskey, Irish whiskey, bourbon, rye whiskey, vermut, sherry, bere, cidru, apă minerală, sucuri sau…trabucuri. Pentru că se fumează la Barul American, într-o atmosferă de film…hollywoodian. 

Colecţia de vinuri se păstrează în pivniţa în care vă puteţi şi căsătorii dacă farmecul locului funcţionează şi dacă nu aţi făcut deja pasul, pentru că au licenţă pentru aşa ceva. Dacă deja sînteţi căsătoriţi, faceţi totuşi o vizită. Veţi avea ocazia să vedeţi cum arată o pivniţă cu vinuri de colecţie, cu praful zecilor de ani netulburat, şi faceţi diferenţa dintre ce vedeţi şi oroarea de crama a prietenului care îşi zice cunoscător . În primul rind e construită în urmă cu 350 de ani, apoi are aproape 800 de vinuri, în valoare de peste un million de dolari, astfel că Stafford se laudă cu una dintre cele mai complete colecţii de vinuri din Londra. Puteţi să experimentaţi o degustare doar pentru voi, la care să oficieze  însuşi Master Sommelier, Gino Nardella. Va fi o  amintire de neşters.
Dacă încă mai aveţi energie şi vă pasionează gătitul, vă puteţi înscrie la un curs  unde profesor este însuşi Brendan Fyldes, Executive Chef. La 8 dimineaţa trebuie să fiţi în bucătărie unde după o scurtă introducere în timp ce vă beţi cafeaua , vă veţi lua în primire şorţul personal şi cartea de bucate, învăţînd cum să faceţi pîine şi un prînz cu aperitiv, fel principal şi desert. Vă trageţi sufletul la Barul American cu un pahar de şampanie şi cîteva canapés, după care luaţi un prînz consistent la The Lyttelton însoţit de vinurile despre care tocmai am pomenit. Giftuiţi, încercaţi să vă căraţi pînă în cameră sacoşa cu cartea de bucate Kempinski, şorţul  Lyttelton, Lyttelton coaster şi  homemade chutneys şi biscuţi. Uşurat va fi doar portofelul dumneavoastră căci acest curs nu e tocmai ieftin. Dar  nimic nu este ieftin, după cum bine ştim : lucrurile bune au un preţ. Doar că o experienţă în acest loc merită fiecare pound, chiar şi cel pe care îl arată cîntarul în plus.