Mihai Dim. Sturdza

ZN- mai 2012

SAVOIR FAIRE

Aristocraţie, poveşti şi totuşi istorie

Volumele masive par o lectură imposibilă, doar par astfel.

Mihai Dim. Sturdza

Este strănepot al lui Mihail Vodă Sturdza, domnitor al Moldovei. Academia Mihăileană  purta numele ctitorului.  Bunica paternă, Olga Sturdza   a făcut şi sculptură, cu destul succes. Totuşi Mihai Dim. Sturdza s-a născut la Bucureşti. Bunicul matern a construit celebra casă care îl are acum proprietar pe dl. G. Becali.

Născut în 1934 într-o familie istorică, bogată, cultivată, părea că va avea o viaţă uşoară. N-a fost aşa.  Arestat la 18 ani, este deţinut politic pînă în 1954, devine student  al  Universităţii bucureştene, este învăţător la o şcoală sătească şi mai apoi traducător  în Bucureşti.  Stabilit în Franţa în 1963, diplomat al Institutului de Ştiinţe Politice din Paris,  devine  interpretul oficial pentru limba română al preşedinţilor Franţei pînă în 1986 cînd  se alătură echipei de redactori ai postului de radio Europa Liberă .   Soţia sa vine din vechea aristocraţie franceză.

 Se stabileşte în România în 1991 şi începe marea aventură, după atîtea altele, mari şi ele, marea aventură  a acestei cărţi.

Ce este genealogia ?

Nu mai ştiu cine spunea că majoritatea dintre noi ne ştim strămoşii pînă la 2-3 generaţii în urmă. Dacă am fi fost în Imperiul Britanic ne-am fi putut reconstitui genealogia din arhive. La noi  arhivele păstrează urmele mai ales ale familiilor boiereşti, astfel că acestea îşi pot reconstitui arborele genealogic pentru mult mai multe generaţii în urmă. Dar la noi e mai greu de reconstuit aceste încrengături genealogice pentru că s-au pierdut foarte multe acte, s-au distrus. De unde nebunia cu proprietăţi revendicate  pe drept sau pe nedrept, cu punerea în posesie şi aşa mai departe. Dacă veţi avea curiozitatea de a citi măcar cîteva poveşti din carte veţi vedea că nimic nu e nou sub soare şi că arghirofilia e probabil unul dintre cele mai vechi păcate.

Cartea

La o masă rotundă întîmplată la Sighet cu ceva timp în urmă , dl. Mihai Dimitrie Sturdza spunea : “Revenind la originile mele sociale, care, în 1945-1946, erau deja socotite de propaganda comunistă drept origine foarte putredă (acesta era termenul), familia mea făcea parte cu multă vizibilitate din ceea ce se numea atunci "bestiile burghezo-moşiereşti".În 1945, moşierimea nu mai era compusă, cel puţin pentru trei sferturi din ea, din ceea ce fusese moşierimea vechiului regim, moşierimea boierească. Boierimea decăzuse, sărăcise sau se consacrase unor profesii liberale, moşiile trecând în mâna clasei noi (aşa cum câteodată spune şi marxismul, când are dreptate). Se ridicase burghezia, foştii arendaşi luaseră locul vechilor moşieri. Mai rămăseseră, totuşi, destule familii, printre care şi a mea, proprietară, printre altele, în 1907, a celebrului domeniu de la Flămânzi, unde a izbucnit răscoala. Atunci, proprietari erau bunicii mei, proaspăt căsătoriţi.”

Şi astfel a lămurit lucrurile.  Ca să lămurească toată povestea cu aristocraţia românească, ce familii erau boiereşti şi care nu prea, istoricul Mihai Dim. Sturdza a pornit în lupta cu bibliografia prea stufoasă sau inexistentă, după caz, pentru  a da lucrarea de referinţă care este « Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească : enciclopedie istorică, genealogică şi biografică » din care un prim volum a apărut în 2004, iar cel de-al doilea  în   2011, celelalte urmează.

                                                                 

Nobletea artei - Ira von Furstenberg

http://ralix.ro/von-furstenberg/

Nascuta Alteta Serenissima Virginia Carolina Tereza Pancrazia Galdina von Furstenberg, ca fiica a printului Tassilo zu Furstenberg  si a Clarei Agnelli, mostenitoare a imperiului Fiat, viata Irei de Furstenberg  este o poveste plina de aventuri. Aceasta neobosita globe trotter  s-a casatorit inainte de majorat cu un aristocrat cu care a facut copii dupa care a divortat. A urmat o alta casatorie cu un mare industrias italian, colectionar de arta moderna. 

Dupa ce a trait la Paris, s-a mutat la Roma unde a inceput o cariera de actrita de filme la Cinecitta si de producatoare alaturi de miticul Dino de Laurentis. In total vreo 500 de filme.   

Acum creaza obiecte pe care le si expune, asa cum a facut la Milano, in Museo Bagatti Valsecchi sau  la Paris in Musee Jacquemart-Andre intr-o expozitie itineranta numita Objets uniques. Obiectele despre care este vorba sint obiecte liturgice si mistice, crucifixuri sau cupe alaturind cristalul de roca, marmura rara,  incrustate cu pietre pretioase si decorate de inflorescente  luind forma unor ingeri tutelari, coroane de spini, obiecte placate cu aur sau argint, de larga inspiratie , pornind de la Nilul Egiptului antic si de la intinderile sahariene ale Magrebului, pina la reliefurile joase venetiene de influenta bizantina. 

Obiectele unice pornesc de la elemente vechi aduse din calatorii sau gasite la anticari. Creatiile artistei prind viata in imaginatia ei, stirnita de aceste lucruri gasite in lumea larga. Materialele  sale predilecte sint mai ales cuartul, cristalul de roca, porfirul, malahitul, jadul, coralul, aurul, argintul si bronzul aurit.

Mari colectionari au cumparat lucrarile artistei. Daca va permiteti puteti face la fel.

Downton Abbey

Did you use any personal story for the book ?

Not my personal stories so much but some from the Fellowes family, which is mine too of course. Julian, my uncle, is the creator and writer of the show, and like any writer he looked to his own life for inspiration. So many of the characters and their plots, or even just their witty one-liners, came from family stories – such as the Dowager Countess, who is based on Julian’s great-aunt, Isie Stephenson. The rest of it comes from history itself, a huge interest of Julian’s. He was keen that the show should be steeped in authenticity, which is why we have the wonderful juxtaposition of fictional characters dealing with events that actually happened in history – such as the Troubles in Ireland and World War I.

Did you enjoy going to set ?

Yes, it’s a real privilege and not one I pass up on! It’s a treat to watch something right before your eyes and know that it will be screened on televisions to millions of people around the world. They are all consummate professionals but also clearly hugely enjoy their work, so have a lot of fun together. The only problem is that there are so many crew – around 60 or 70 at least, daily – that an extra person like me can feel a bit in the way. I say ‘sorry, excuse me!’ quite frequently…

Do you feel close to the characters of the époque ?

Julian and I have always shared an interest in that period between the wars – partly, I think, because so many of our family stories come from then. Julian’s father, my grandfather, was born in 1912, the year the first Downton Abbey episode was set – so he was certainly in that era, if not quite in that world. But we are fascinated by it too because it was, in many ways, the beginning of the modern age – with electricity, motorcars, rail travel, the rise of socialism, women’s rights, medical advances and so on – yet those who lived within it were still heavily influenced by Victorian mores. They struggled to adapt but knew they had to if they wished to survive. That’s the basic premise of Downton Abbey and the reason it is so compelling – we are going through something very similar ourselves, with the huge advances in technology impacting on our social and political lives.

Something you still use in the kitchen and you inherited.

I still use my grandmother’s cookbooks, although it’s interesting to see how fashions change with food – right now, quite rapidly, as we get into ‘clean eating’ and so on. But if you look at cookbooks of a hundred years ago, they are very similar to modern cooking, in terms of low sugar, fresh ingredients and so on. One thing that is very different is that in England at the turn of the 20^th century, French cooking was the most fashionable, and a lot of it was rather fiddly and highly skilled. Mrs Patmore may look like a simple cook but she was actually a chef of supreme ability!

Your favorite receipt in the book. Do you cook often?

My son is a huge fan of pancakes, so at the weekends the book will fall open at that page! But I love the more traditional receipts too, such as the marmalade. My father lives in Ireland, and I have been spending summers there every year since I was a little girl, so when I’m feeling nostalgic I’ll do a big Irish stew, with slices of warm soda bread on the side to mop up the gravy. Delicious!

It was a difficult research for the book ?

The research is, for me, the most enjoyable part of the process. As it was my third Downton Abbey companion book, a lot of the research had built up in layers – on my bookshelves and in my head. Even when not officially researching a Downton book, I still read around the period, particularly memoirs of that time, as I prefer to read a first-hand account to a historian’s analysis. Julian also has a huge amount of knowledge, so if I got stuck on anything, I’d just fire off a quick email to ask him.

Do you think the success of Downton Abbey will bring more politeness and elegance in the world?

It would be nice to think so, wouldn’t it? Perhaps it does – people seem to appreciate the elegance and style of the period. Whether nice people watch it or it makes people nice, I don’t know. But I interviewed the woman who lives in a house that is used for filming – as the exterior of Isobel Crawley’s house – and she was telling me that people frequently knock on the door, peer over her garden wall and so on. ‘Don’t you mind?’ I asked her. ‘Oh, no,’ she said, ‘the sort of people who like Downton Abbey are usually very nice people.’

GUEST - Radu Negrescu-Suțu în dialog cu Manuela Ghika

IN MEMORIAM - LEON GHIKA

Anul acesta, pe 12 iulie, se împlinesc cinci ani de la plecarea dintre noi a prințului Leon Ghika, o personalitate remarcabilă a exilului românesc, pe care am avut onoarea să-l cunosc și să mă bucur de prietenia sa, prietenie și rudenie veche de trei veacuri între familiile noastre. Bun creștin și intelectual rafinat, evocările tribulațiilor sale nu conțineau niciun mesaj de ură sau răzbunare, preferându-i o armă mult mai redutabilă, ironia. Excelent observator, chiar dacă educația nu-i permitea a face comentarii, lui Leon Ghika nu-i scăpa absolut nimic și observațiile sale erau întotdeauna de o justețe remarcabilă. Fiica sa, Manuela Ghika-Oroveanu, a avut amabilitatea de a ridica stavilele timpului, evocând figura tatălui dânsei.  

MG-O: Tatăl meu, Leon Ghika, s-a născut în 1915, în Moldova, la Bârlad, unde se aflau atunci părinții săi, dar și-a petrecut copilăria la Budești, într-un superb conac de circa 900 m² cu două caturi, care avea peste 20 de încăperi, acareturi etc. Această frumoasă proprietate fusese oferită ca dar de nuntă mamei sale Manuela Bogdan, de tatăl acesteia, Leon, fiul Marelui Vornic Manolache Bogdan și al soției sale Ana Ghika-Trifești, căsătorit cu Lucreția, fiica omului de stat Mihail Kogălniceanu. Manuela Bogdan, bunica mea, s-a căsătorit deci cu Leon Ghika, căruia i se spunea în familie Opi, un tânăr ofițer de cavalerie, fiul lui Alexandru Ghika, consul general la Constantinopol, și al Mariei Mavrogheni, fiica renumitului om politic Petrache Mavrogheni.  

RN-S: Care descindea din Dimitrie, fratele voievodului, întrucât cei trei feciori ai înfricoșătorului domnitor, ,,harapul negru cu dinți de oțel’’ descris de pitarul Hristachi, Mavroghene marinarul venit de la Țarigrad, ,,iscusit și om de treabă, ce încă un dar mai are, că e om și viteaz mare’’, nu au avut descendenți. Sigur că aprigul Mavrogheni, cel care a încercat să reconstituiască o armată națională, combativ cum era, a murit ca un erou pe câmpul de luptă, deși istoria noastră l-a uitat, ucis de turci precum Grigorie III Ghika.

MG-O: Într-adevăr, o figură impresionantă, în contradicție cu duioșia evocării mele, dar istoria noastră a cunoscut multe perioade sângeroase. Grigorie III Ghika, domnitorul omorât de turci în 1777, întrucât a avut cutezanța de a apăra integritatea Moldovei, un martir al neamului românesc și al stirpei noastre, ale cărei lacrimi îndoliate se regăsesc pe scutul Ghikuleștilor, sau monseniorul Vladimir Ghika, acest umil ostaș al lui Hristos, ucis de comuniști în 1954 în temnițele închisorii din Jilava și beatificat anul trecut de Biserica catolică, sunt doar cele mai emblematice exemple. Acesta din urmă, în 1939, deși fusese sfătuit să se reîntoarcă la Paris, refuză, din devotament creștin în slujba aproapelui său, și-și aduce aportul la ajutorarea celor care aveau nevoie de cuvântul Mântuitorului. Pot spune că pilda Domnului Iisus l-a călăuzit către sacrificiul suprem pe care, cu siguranță, și l-a dorit.

Copilăria tatălui meu, deci, frumoasă și lipsită de griji, s-a petrecut, cum am mai spus, pe moșia familiei din Budești, unde a și studiat cursurile primare cu un preceptor particular și unde, începând cu vârsta de cinci ani, a declarat solemn părinților că el va fi mai târziu marinar.  

RN-S: Da, îmi aduc aminte că tatăl Dvs. îmi povestise cândva că la vârsta de cinci ani a ajuns la Eforie, unde a fost atât de tare impresionat de marea pe care o vedea pentru prima oară, de vapoare, de mirajul plecării cu ele în depărtări, încât odată întors acasă, la Budești, nu contenea să vorbească decât despre aceasta. Un camarad de arme al tatălui său i-a compus atunci un catren amuzant, pe care dânsului îi plăcea să-l recite și care spunea : ,,Le petit Léon, rêve dit-on, du matin au soir, du soir au matin, il se voit marin’’.

Cariera sa militară s-a curmat brusc, precum în cazul tatălui meu, în 1947. Ei, ofițerii de elită, au fost prizonierii destinelor lor, pe care nu le-au putut schimba și din care nu s-au putut descătușa. Fiind patrioți adevărați față de Țară, Neam și Coroană, cariera lor militară, pentru care aveau și vocație, avea o importanță covârșitoare și nimic altceva nu a reușit vreodată să o înlocuiască. De altfel, sunt convins că părinții noștri, fideli jurământului militar depus, oricum nu ar fi acceptat să-și continuie cariera sub steagul roșu al așa-zisei ,,armate populare’’, așa că până la urmă comuniștii le-au făcut o favoare deblocându-i, scutindu-i astfel de o penibilă și dureroasă demisie ce se impunea în cazul lor.   

MG-O: Sigur că da, poate fi un punct de vedere mai puțin... dramatic, dar să revenim la copilăria tatălui meu. Aici, la Budești, se întâlnea vara cu rudele părinților, venite în vizită cu copiii lor, verii tatălui meu, și câteodată se adunau peste 30 de copii în compania cărora își petrecea vacanțele estivale, împreună cu sora sa Lucia, căsătorită mai târziu cu ofițerul Dimitrie Graur, și cu fratele său mai mare, Dinu.  

Budeștii făceau parte dintr-o salbă de moșii ale familiei Ghika, alături de Climești, de Bozieni, toate în judetul Neamț, și Ghikuleștii se vizitau permanent între ei, venind ori călare, ori cu șareta sau cu faetonul. Domeniul Budești era foarte mare, de circa 200 ha, având vie, două păduri, livezi, pășune, teren arabil, hambare, stufăriș, iazuri cu pește care furnizau raci Casei Regale, un râu cu moară, o fermă, herghelie cu cai de călărie, două grajduri, poate și câini de vânătoare, deși eu nu-mi amintesc, avea parc, seră, cramă, ghețărie, fabrică de cărămizi, foișor, o biserică, în fine, era o frumoasă și întinsă proprietate. Conacul avea multe odăi de locuit încăpătoare, băi și cabinete, sufragerie, saloane, bibliotecă, sală de bal și de sindrofii muzicale, sală de scrimă și de biliard, pivnițe, bucătării, astăzi totul într-o tristă și dureroasă ruină.

RN-S: Este soarta unei lumi dispărute. Acest conac, care odinioară trăia, este astăzi lipsit de viață. Dar să revenim, cu îngăduința Dvs., la școlaritatea lui Leon Ghika, copilul care visa să devină marinar.

MG-O: Da, bineînțeles că după cursurile primare a fost trimis să studieze mai departe la Liceul internat din ,,dulșele târg al Ieșilor’’, unde și-a luat bacalaureatul, după care a fost admis, în urma unui riguros examen, la Școala pregătitoare de ofițeri din Capitală, iar anul următor, în 1934, la Școala Navală ,,Mircea’’ din Constanța, pe care a absolvit-o în 1936.  

Recompensa binemeritată a sclipitorului elev consta în efectuarea ultimului an de studii pe nava-școală franceză Jeanne d’Arc, un bastiment prestigios al timpului, în cadrul acordurilor dintre cele două state, crucișator care a staționat un timp chiar în Marea Neagră. Dar, din cauza unui ,,incident diplomatic’’ cu un superior exigent, pe care tatăl meu, care nu avea decât 20 de ani, nu l-a tratat cu toată deferența cuvenită gradului, a fost exclus de la această frumoasă și instructivă promovare și, primind nota zero la purtare, nu a mai terminat școala ca șef de promoție, precum fusese până atunci, ci pe locul al doilea!  

Integrat în Marina Militară Regală, în urma crizei create prin cedarea Basarabiei în 1940, pleacă voluntar pe front în anul următor și combate la Odesa și Sevastopol, la bordul crucișătorului Dacia și a torpilorului Zmeul, iar faptele sale de arme și bravură sunt răsplătite prin avansări în grad, locotenent apoi căpitan, dar și prin decorațiile și medaliile ce i-au fost decernate: Coroana României, Virtutea Militară, Steaua României, Crucea de fier a Germaniei, medalia Vulturul German, Medalia Maritimă, Cruciada contra comunismului etc.  

Însă, în 1947, noii căftăniți ai țării nu au dat dovadă, bineînțeles, de comprehensiune și tact, decizând să epureze armata de elementele cu ,,origine nesănătoasă’’, și în consecință tatăl meu a fost avansat locotenent-comandor și deblocat la vârsta de 32 de ani, deși era caracterizat drept ,,ofițer dotat cu inteligență vie, foarte muncitor, foarte corect, dotat cu spirit de metodă și deosebit tact, cu o educație cu totul aleasă, bun camarad și foarte disciplinat’’.    

RN-S: Suntem departe de ,,nota zero la purtare’’ din tinerețe, între timp tatăl Dvs. învățase bine ce este disciplina militară și cât de importantă și de utilă este.  

MG-O: Cu siguranțà! În fine, deși ofițer deblocat, înainte de a fi fost militar, tatăl meu era și un om care și-a închegat o familie și, în acei ani grei și nesiguri ai perioadei staliniste, a simțit nevoia de a avea copii, cu toate lipsurile materiale ale situației sale devenită destul de precară.

Deci, în iunie 1947, tata s-a căsătorit cu Marsi Pandelescu, fiica doctorului Constantin Pandelescu și a Luciei Cantemir, descendentă din domnitorii Cantemirești, și-au cumpărat o moșie cu conac lângă Budești, iar tata a mai lucrat un timp pentru Ajutorul Suedez. Cumpărarea acestei moșii în 1947 a fost o eroare, dar oamenii încă sperau într-o revenire la normal, chiar până și Regele achiziționase în acel an o proprietate. Prelatul care i-a cununat a fost însuși monseniorul Vladimir Ghika, unchiul genitorului meu.   

Însă, începând din 1948, tata a început să se ascundă pentru a nu fi arestat, fiind suspectat nu doar de ,,delict de nume’’, ci și de atitudine dușmănoasă antisovietică, întrucât combătuse pe frontul de Răsărit. Și s-a tot ascuns prin țară timp de trei ani pe la rude, răstimp care, pentru un tânăr cuplu, poate părea foarte lung. Mama s-a întors la București, la părinți, iar tot în 1948 moșia Budești a fost expropiată de comuniști, dar înainte, în 1944,trenul cu toată averea încărcată în vagoane pentru a fi trimisă în Capitală, la părinții mamei, a fost bombardat pe parcurs de ruși și totul s-a pierdut definitiv.   

RN-S: Mai puțin frumoasa sabie pe care am admirat-o în salonul tatălui Dvs.  

MG-O: Această sabie, care aparținuse lui Ștefan Bathory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei, și care are înscris pe lamă cu aur numele principelui și anul 1580, se afla dintotdeauna în proprietatea familiei. Ea i-a fost oferită tatălui meu de un unchi de-al său, drept recompensă pentru studiile sale strălucite, însă, din păcate, eu nu cunosc povestea acestei săbii.    

În 1948 deci, părinții se aflau ascunși la Bichiș, o localitate din Ardeal, între Târnave, la Ștefan de Fay și soția sa Voica Bogdan, când, de Sfânta Ana, mama m-a adus pe lume, după care a plecat cu mine și tata la Singureni, lângă Giurgiu, unde bunicii mei materni încă mai aveau o casă. În 1949 se naște în București sora mea mezină, Domnica, iar tata continuă să se ascundă până prin anii 1950-1951, când a început să lucreze pe diverse șantiere din țară ca muncitor necalificat. Să mă explic: nu este nicio rușine să fii muncitor necalificat. Așa se începe, apoi fiecare își alege sau este îndrumat către o calificare. Orice societate are nevoie de muncitori și artizani competenți. Rușine este să fii hoț, proxenet, mafiot, să nu fii onest, să nu-ți respecți cuvântul dat, să nu ai onoare. Însă tatăl meu avea deja o calificare înaltă și onorabilă, era ofițer al Marinei Regale române, și în această calitate a adus mult mai multe servicii Patriei, prin competența sa, prin curajul său, decât ca muncitor necalificat pe un șantier din țară, întrucât fiind căutat de Securitate, devenise un proscris, un fugitiv, un paria.  

RN-S: Ce s-a întâmplat în continuare?   

MG-O: Prizonier al destinului său, cum bine ați spus, tata a rămas să lucreze pe șantierele din țară, apoi a urmat cursuri de calificare, la care el îi învăța pe profesorii ,,pe puncte’’ matematicile, pentru ca în final să ajungă șef de șantier, iar de prin 1966, spre sfârșitul carierei, să lucreze în birourile de construcții din Capitală, până la pensionare.  După care, în 1971, eu am plecat din țară, am ,,fugit’’, cum se spunea, întrucât profitând de o oportunitate pentru a călători în RFG, nu m-am mai întors.

RN-S: Ați fost, cum se spune, o deschizătoare de drumuri, la nici 23 de ani.  

MG-O: Într-un fel, întrucât am reușit să-mi trec familia pe lista restrânsă de 20 de persoane a primului ministru de atunci, Jacques Chirac, cu care acesta a plecat în România. Părinții mei au preferat însă ca sora mea Domnica, care între timp fusese dată afară din servici, să plece prima, de teamă ca aceasta să nu rămână ostatecă în țară, și ea a plecat în 1975. Apoi sora mea a reușit să intervină pe lângă tatăl președintelui Giscard d’Estaing, și astfel ei au putut pleca în anul următor, stabilindu-se la Paris, alături de mine și de sora mea. Dar, pentru a nu ne fi o povară și a putea fi independenți, au lucrat amândoi, fiindu-ne permanent un exemplu de cinste și de curaj. Să nu uităm că tata avea 61 de ani atunci când a ajuns în Franța, dar important era doar faptul că acum familia noastră era reîntregită.   

RN-S: Este cert că pilda sa morală este demnă de urmat. Privind în urmă, peste negura timpului potrivnic, care sunt simțămintele ce vă încearcă, ce resimțiți față de cei care au distrus viața și cariera tatălui Dvs.?  

MG-O: Bineînțeles că eu, o femeie a timpurilor moderne, actuale, nu trăiesc în nostalgia vremurilor apuse și nici nu nutresc vreun sentiment de ură contra persecutorilor familiei mele, fiind creștină, dar adevărurile trebuie spuse cu claritate. Creștinește, eu, urmașa nevrednică a voievozilor Ghikulești, i-am iertat pe toți, deși iertarea nu se acordă decât celor care, cuprinși de remușcări, o imploră, o solicită.    

O spun, nu cu patimă, ci cu blândă durere iertătoare, eu, românca cea fugită, eu credincioasa cea păcătoasă. Dar acesta este adevărul, adevărul neamului meu, adevărul poporului meu. Nu sunt o persoană publică, dar totuși exist și am o încărcătură afectivă, emoțională, pe care nu doresc să o transmit, însă simt nevoia să o împărtășesc, să o comunic, prin cuvinte, prin simțire, prin dinlăuntrul ființei mele oarecum amputate de rădăcinile care-mi aduc seva vitală necesară trăirii sufletești pe care nu pot și nu doresc să o pierd.   

 

RN-S: Un proverb plin de înțelepciune al poporului nostru spune în acest caz că ,,sângele apă nu se face’’. Veți comemora în curând cinci ani de când tatăl Dvs. a străbătut, mergând spre Răsărit, cele 20 de vămi ale văzduhului, cu ușurință, sper, întrucât nu și-a irosit viața ce i-a fost dată și L-a slujit pe Dumnezeu după poruncile Sale. A părăsit, cu sentimentul datoriei împlinite, această lume pentru alta mai bună, ,,unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viață fără de sfârșit’’, devenind din nou cetățean al Raiului.    

Vă mulțumesc pentru această emoționantă evocare, pe care nimeni n-ar fi înfăptuit-o cu mai multă sinceritate și sensibilitate. Dumnezeu să-l ierte și să-l hodinească la dreapta Sa pe robul Său Leon, un model de fiu, soț, tată și marinar. Tatăl nostru Carele ești în Ceruri...  

Radu Negrescu-Suțu, Paris, de Învierea Domnului, 2015