Sanda Stirbey Cantacuzino

Anne si Sherban Cantacuzino, cu fiica lor Ilinca

 

Pe domnul Şerban Cantacuzino, architect londonez, l-am cunoscut la începutul anilor ’90, atunci cînd venise să vorbească, într-o frumoasă limbă română, despre celălalt architect Cantacuzino, George Matei. Cum G.M. Cantacuzino a fost un personaj fermecător, renascentist, încăperea se umpluse cu lume. Apoi ne-am mai întîlnit de cîteva ori, în România. Urmăream cu interes intensa activitate de recuperare de la Pro Patrimonio (http://www.propatrimonio.org/), expoziţiile cu lucrările tatălui său şi ale fiicei sale, Ilinca Cantacuzino.

M-a bucurat invitaţia la cină pe care am primit-o atunci cînd eram la Londra. Am coborît emoţionată din maşina doctorului, soţul Ilincăi. Dar uşa casei s-a deschis larg, doamna Cantacuzino m-a strigat şi, cu un zîmbet larg, şi-a deschis braţele. Atunci mi-a dispărut orice urmă de nervozitate. M-am simţit bine şi am savurat fiecare moment petrecut în casa familiei. Căldura căminului englezesc în care se vorbeşte mult despre România, în care fiecare lucru are o istorie pe care o descoperi mai devreme sau mai tîrziu, cu fotografii (printre care şi cea a prinţului Charles, cu care gazda a lucrat la un moment dat), toate acestea m-au făcut să mă simt extraordinar de bine. Îmi pare rău totuşi că nu l-am fotografiat pe architect în timp ce prepara sosul pentru aperitiv, cu atenţia şi concentrare unui alchimist. Rezultatul elaborioasei lucrări a fost delicios , ca de altfel toată excelenta cină preparată de doamna Annie Cantacuzino.

Subiectele de conversaţie au fost mai mult româneşti, domnul Cantacuzino acceptînd să răspundă curiozităţilor mele. Cum nu ştiam prea multe despre mama domniei sale, Sanda Ştirbey, al cărei castel, în Dărmăneşti-Bacău, îl vizitasem într-o vară, l-am rugat să-mi vorbească desprea ea.

  Maturizarea timpurie a Sandei s-a datorat morţii tatălui, de tifos, atunci cînd ea avea doar 9 ani! Ne-o  putem imagina capabilă să o consoleze pe tînăra ei mamă rămasă văduvă . Fotografiile ne arată un splendid copil ajungînd o splendidă tînără femeie cu un spectaculos păr lung blond. S-a logodit la 16 ani, s-a căsătorit la 17, a pierdut o sarcină la 18, a născut un băiat la 18 şi o fată doi ani şi jumătate mai tîrziu.

Sora mai mică a Sandei, Marina, a avut o cu totul altă personalitate, băieţoasă în copilărie şi avînd mai tîrziu mai mulţi prieteni bărbaţi, cîini, maşini rapide şi un aeroplan. S-a măritat pînă la urmă la 30 de ani şi a vut doi băieţi. Ea a fost naşa mea de botez şi mătuşa mea favorită în copilărie. Sub comunism, cu soţul închis pentru 11 ani, a fost curajoasă, neînfricată, în întregime incoruptibilă şi neacceptînd nici un compromis. Devenită dură în aceste circumstanţe, era departe de a fi o persoană caldă, iubitoare, cheltuitoare. Ea trebuie să fi avut gena Ştirbey, în timp ce Sanda, aproape cu certitudine, avea gena mamei ei, Băleanu, fiind atît de diferită de sora ei.

Amîndouă surorile păreau,  privite din afară, calme şi cu o mare stăpînire de sine. N-am văzut-o niciodată pe mama plîngînd, şi doar în cîteva ocazii pierzîndu-şi cumpătul. Sanda era curajoasă, ca şi sora ei, dar şi-a folosit curajul ca să constriuască o nouă viaţă pentru ea şi pentru copiii ei în Anglia. Era o mamă minunată , echilibrată în felul în care ne trata, astfel că nici unul dintre noi nu se simţea neglijat în favoarea celuilalt, atît de diferită de Marina cu evidentul ei favoritism pentru fiul ei cel mic. Cînd venea să mă viziteze la şcoală ( avea puţin peste treizeci de ani), îmi amintesc că eram extrem de mîndru de frumuseţea şi tinereţea ei.

Încă de pe cînd era în România, înainte de război, Sanda şi-a descoperit dragostea pentru muzică, astfel că la 7 ani am primit lecţii de muzică. Făcea şi ea ore cu aceeaşi profesoară, strălucitoarea şi însufleţitoarea Manya Botez. Lecţiile muzică pentru mama mea şi pentru mine însemnau şi mersul la concertele de la Ateneu, o experienţă de neuitat în acei ani premergători războiului, cînd Bucureştiul beneficia de prezenţa  lui Enescu, Lipatti, Haskill, Georgescu, Jora, şi de vizitatori ca Weingartner, Backhaus şi Menuhin.

Mai tîrziu, în Anglia, cînd vremurile erau grele, Sanda tot se descurca astfel încît să ne dea nouă, copiilor ei , tot ce era posibil şi cumva să ne dea tot ce aveam nevoie. În timpul războiului a învăţat să gătească şi să crească păsări în curtea din spatele casei. Ba chiar a şi publicat căteva reţete ca să facă rost de ceva bani. După război a înfiinţat o crescătorie de păsări comercială care s-a dovedit a avea nevoie multe îndelungi ore de muncă. Odată cu comunismul, în România a venit  arestare şi încarcerarea soţului ei, exproprierea proprietăţilor private, pierderea iubitului ei  Dărmăneşti, (proprietatea şi casa mamei ei),  boala şi moartea mamei ei, toate acestea cred că erau frustrante pentru că îi erau inaccesibile şi îi produceau groaznice suferinţe .Ca studenţi şi tineri căsătoriţi, sora mea şi cu mine eram bineînţeles informaţi în legătură cu tot ce se întîmplă, dar niciodată n-a încercat să ne împărtăşească  suferinţa ei. Nu se plîngea niciodată şi nu-şi arăta niciodată nefericirea într-un mod demonstrativ, arătînd astfel o uimitoare stăpînire de sine. Cînd a înaintat în vîrstă  a făcut o formă de artrită care trebuie să-i fi dat mari dureri , dar chiar şi în cazul unor astfel de neplăceri fizice  ea nu s-ar fi plîns niciodată. O moştenire de la bunica mea maternă m-a pus în situaţia de a-mi ajuta financiar mama, ceea ce a dus în cele din urmă la închiderea crecătoriei de păsări şi ea s-a concentrat la crearea unei grădini la nou achiziţionata casă. A devenit un grădinar pasionat, lucrînd pînă noaptea tîrziu şi expertă în trandafiri. Mai presus de orice, cînd au venit copiii, a putut să-şi permită bucuriile ei de bunică. Fiind o minunată mamă pentru cei doi copii ai ei, ea a devenit o minunată bunică pentru toţi cei şapte nepoţi.

Cum de au ales părinţii dvs. tocmai Anglia pentru ca mama dvs. să plece împreună cu cei doi copii?

De ce au ales mama şi tatăl meu Anglia ? În anii premergători războiului îşi făcuseră cîţiva prieteni englezi , cărora le plăcea România atît de mult încît veneau în fiecare  vară în România, stînd mai mult la bunica mea la Dărmăneşti.

Ei mă ştiau ca fiind un copil mai degrabă răsfăţat şi dificil şi s-au gîndit că mi-ar face bine cîţiva ani într-o şcoală publică englezească (în Anglia şcolile numite publice sînt cele particulare, nota LG). Acest punct de vedere a fost întărit de către ataşatul militar  al ambasadei britanice la Bagdad cu care stătuseră mama şi tatăl meu în 1935, în drumul lor spre Iran. Alt lucru demn de amintit este că, deşi părinţii mei spuneau în mod deschis că mă duceam la şcoală în Anglia doar pentru cîţiva ani înainte de a-mi termina  studiile în România, ei trebuie să fi fost conştienţi de posibilitatea unui război şi de mai marea siguranţa pe care o dădea o insulă.

A revenit vreodată mama dvs. în România? Şi-a dorit să revină ?

Cît priveşte România şi întoarcerea în România, mama mea nu făcea compromisuri. România comunistă şi postcomunistă, în care nu şi-ar fi dorit să se întoarcă şi împotriva căreia a dezvoltat un profund antagonism, era privită de către ea ca fiind ţara care a deposedat-o de tot ce avea, atît material cît şi spiritual, care a rupt-o de familie şi care i-a ucis soţul mult iubit. Pentru ea România aparţinea trecutului, şi  România era descrisă şi despre ea le vorbea cu pasiune nepoţilor ei.

Un personaj extraordinar, o româncă excepţională, care revine adesea în poveştile nepoatei sale Ilinca şi ale lui Martin, care mi-au povestit că pentru locuitorii micului sat englezesc Sanda Cantacuzino, născută Ştirbey, era simplu Prinţesa.

                                                                            Laura Guţanu

Interviu aparut in revista TIMPUL.