Parisian Christmas

Noël - Ruxandra Donose, Teodora Gheorghiu și Leontina Văduva

Aura Urziceanu

Expozitie de Craciun

Posh Christmas

Christmas Shopping (1)

Count Guy TYREL de POIX, founder of S.E.R.V.E. and creator of Vinul Cavalerului and Terra Romana, has prepared for stomatology which he gave up to deal with the 50 hectares of vineyards inherited in Corsica. He came for the first time in Romania in 1993 and in 1994 founded S.E.R.V.E. (Societatea Euro-Romana de Vinuri de Exceptie) which is the producer of two of the most popular range of wines on the Romanian market: Terra Romana and Vinul Cavalerului. This was the beginning of the "Romanian adventure", adventure which made him fall in love with this country. You can find them here http://www.serve.ro/

Christmas dinner (1)

Highclere Castle

De citit neaparat (6): Mihai Dim. Sturdza

Sorin Purcaru

De citit neaparat (5): Javier Marias

Degas Dancers Exhibition, Royal Academy of Art, London

Greu de rezistat tentatiei, pe Piccadilly. Balerinele lui Degas, dansatoarele rusoaice, Degas fotograful. Obsesia miscarii.

De citit neaparat (4): Selina Hastings

Radu Negrescu-Suţu

- De la început aş vrea să precizăm care este numele familiei dvs. : Suţu, cu s sau cu ş ? - Doamnă Guţanu, numele familiei Suţu, în funcţie de ţara în care membrii acesteia au trăit sau în funcţie de limba folosită de cancelariile străine în corespondenţa oficială, a luat diverse forme, printre care putem aminti : Sudji, Sudci, Succi, Suzi, Suzzi, Suzo, Suzzo, Souzo, Souzzo, Suzu, Soutzi, Soutso, Soutsou, Soutsos, Soutzos, Soutzou, Soutzu, Sutzo, Sutzos sau Sutzu. La noi, nu ştiu din ce considerente, a apărut şi varianta Şuţu, care este incorectă, dar care s’a împământenit, ca să spunem aşa, întrucât deşi dicţionarele serioase menţionează forma corectă a numelui, care este Suţu, lumea continuă să spună Şuţu ! - Familia este cunoscută bucureştenilor mai ales din cauza micului palat din Piaţa Universităţii, dar aveţi mai multe personaje memorabile în familie. Cum nu toata lumea poate avea acces la formidabila dvs. carte, n-ar fi rău să amintim câteva dintre ele. - Micul palat de care pomeniţi, care a avut şansa să scape ca prin minune de la atâtea demolări succesive, este o frumoasă casă boierească, care însă nu-şi justifică apelativul de palat. Cel puţin în Occident, un palat are o altă alură, dar cu siguranţă că la vremea când Costache Suţu şi-a construit această casă, ea li s’a părut bucureştenilor un palat, faţă de casele de proporţii mult mai modeste care existau la noi. Acest Costache Suţu a fost un personaj ieşit din comun, întrucât funcţiile pe care le-a avut, până la cea de mare logofăt, nu i-au putut satisface ambiţiile. Nepot al domnitorului Mihail Suţu cel bătrân şi frate cu Mihalache vodă Suţu cel tânăr, eteristul, Costache se dorea şi el domnitor, cu atâta ardoare încât a fost de mai multe ori candidat la tronul Valahiei sau al Bulgariei, mergând până la a încerca să-l detroneze pe Gheorghe Dimitrie Bibescu în favoarea sa. Nemulţumirea profundă a lui Costache venea din faptul că, deşi căsătorit cu o româncă, Luxiţa Racoviţă, continua să fie considerat străin, prin faptul că era născut la Constantinopol, precum tatăl său, beizadeaua Grigore Suţu, căsătorit şi el cu o pământeancă, Sevastiţa Dudescu, sora marelui logofăt Costache Dudescu, excentricul şi nesocotitul care a făcut praf imensa avere familială încercând să impresioneze protipendada de la Paris, Viena sau Baden-Baden, pentru a-şi sfârşi viaţa în cea mai cruntă mizerie. Nu putem iarăşi să nu menţionăm în Moldova pe beizadeaua Nicolae Suţu, marele logofăt şi primul nostru economist, născut şi el la Constantinopol, dar care a trăit toată viaţa la noi, unde şi-a făcut o lungă carieră sub mai mulţi domnitori, însă fără a avea ambiţii de domnie, deşi fusese pregătit şi educat în acest scop de părinţii săi, Alecu vodă Suţu şi doamna Eufrosina Callimachi. Competenţa şi patriotismul său sunt şi astăzi unanim recunoscute. Din Neculai Suţu şi fratele său Grigore descind ramurile Suţuleştilor moldoveni, cu Alexandru Grigore Suţu, junimistul, şi fiul său Rudolf, autorul ,,Iaşilor de odinioară’’, bunicul meu. Moşu’ Rudolf a fost căsătorit cu Elena, fata unui inginer francez, Jules Cazaban, care s’a căsătorit în ,,dulşele târg al Ieşilor’’ cu Ida Ademollo, o italiancă din Florenţa, ambele familii şi ele împământenite la noi, precum Suţeştii. - În recenta călătorie pe care aţi făcut-o la Florenţa aţi fost pe urmelor strămoşilor dvs. Căutările au fost fructuoase ? - Stimata Doamnă, trăind în Occident de treizeci de ani, de când a binevoit să mă expulzeze Ceauşescu, am şansa, întrucât şansă este şi nicidecum vreun merit personal, de a putea călători oriunde în lume fără a fi milionar ! Florenţa este un oraş frumos şi curat, cu comori artistice la fiecare colţ de stradă, cum se spune, întrucât palatele şi muzeele abundă la tot pasul. Vă spuneam că străbunica mea era florentină. Străbunicul ei patern, Luigi Ademollo, a fost un pictor milanez, stabilit la Florenţa şi care, fără să fi fost un Rafael sau un Michelangelo, a fost totuşi un pictor neoclasic destul de cunoscut la vremea sa (1764-1849). Casa lui mai există încă în Florenţa, iar la biserica Santa Croce i-am găsit lespedea funerară. Frescele sale împodobesc nenumărate palate din Florenţa, Siena, Lucca, Pisa, Arezzo etc., cu singura precizare că aceste săli, lucru pe care îl ignoram, nu sunt deschise publicului. Or, sejurul meu a coincis cu puntea pe care au făcut-o italienii de vineri şi până miercuri, norocoşii, din cauza zilei de 1Mai. Muzeele erau deschise, însă conservatorii muzeelor care trebuiau să-mi acorde autorizaţiile nu lucrau, fiind plecaţi în week-end prelungit, poate la Paris sau la Ieşi ! În aceste condiţii am apucat să văd ceva, dar nu tot ce îmi propusesem. Nu pot spune ca m-am dus degeaba, deoarece Toscana este superbă, iar în ultima zi am avut norocul să pot găsi bilete la concertul meu preferat, Orfeo ed Euridice de Gluck, dirijat de Riccardo Mutti în persoană. La acest concert m-am întâlnit cu un văr din Florenţa, un alt descendent al pictorului, de la care am reuşit să aflu unele date care-mi lipseau şi căruia i-am comunicat datele despre descendenţa moldovenească a străbunicei mele florentine. Inutil să va spun că ramura Cazaban-Ademollo din Moldova era totalmente ignorată de Cazabanii şi Ademolii care rămăseseră în Franţa şi în Italia. De ce ? Pentru că cei plecaţi nu au mai ţinut legătura cu familia rămasă, din motive necunoscute mie. Astfel de cazuri se mai întâmplă şi în zilele noastre, din păcate. Or, de aceea în vara aceasta, descendenţii Cazabanilor din Occident, la iniţiativa verii mele Manuela Cazaban din California, o mare sufletistă, moldoveancă, se înţelege, se întâlnesc la Carcassonne cu rudele lor, Cazabanii francezi si Ademolii italieni, după o despărţire de 150 ani ! - Călătoriţi de plăcere sau doar pentru interese genealogice ? - Am călătorit dintotdeauna din pasiune, moştenită cu siguranţă de la Tatăl meu, care în tinereţea sa a călătorit peste tot în lume, dela Tokyo şi până la Nisa, unde se amuza să tragă chiar la hotelul Negresco, simplă coincidenţă de nume patronimic, hotel pe vremea aceea încă în vogă. Când au venit comuniştii, Tata a fost revocat din armată, fiind ofiţer regal, duşman al poporului, pentru că luptase pe Frontul de Răsărit, şi călătoriile sale s’au curmat brusc, devenind muritor de foame. Le-am continuat eu, după treizeci de ani, cu tot atâta pasiune. Dacă în aceste călătorii pot efectua şi cercetări genealogice, cu atât mai bine, însă de multe ori acestea pot fi infructuoase, din cauza informaţiilor eronate pe care le pot primi şi care mă ghidează în căutările mele. Cu un astfel de tată, cu strămoşi materni greci, francezi şi italieni la fel de călători şi ei, era imposibil să nu mă molipsesc şi eu de febra … călătoriilor. Călătoresc în medie cam de patru-cinci ori pe an, pentru că mai mult nu-mi permit, nefiind încă la pensie, şi de fiecare dată abia aştept o ocazie spre a pleca către o nouă destinaţie. Însă, spre deosebire de un francez, eu am 27 ani întârziere, întrucât în perioada trăita acasă nu am putut ieşi niciodată din Ţară, ca mai toţi tinerii de vârsta mea. - Cum a rămas figura bunicului Rudolf Suţu în amintirea familiei. Sunt poveşti care trec dela părinţi la copii, mici anecdote care fac istoria orala a unei familii. Aveţi astfel de poveşti despre Rudolf Suţu ? - Rudolf Suţu, după cum bine ştiţi, Doamnă Guţanu, a fost un mare iubitor al Iaşilor, oraşul său natal. Am apreciat de altfel dintotdeauna acest plural acordat Iaşiului în titlul cărţii sale, ,,Iaşii de odinioară’’, asemeni Veneţiei lui Paul Morand, care în titlu devine ,,Venises’’, la plural, Veneţiile, cum s’ar zice, altă personalitate legată într’un fel de familia Suţu, întrucât s’a căsătorit la Paris cu Elena Chrisovelloni-Suţu. Moartea l-a surprins pe bunicul meu la Bucureşti, unde a rămas după refugiu, însă mormântul său se află, din dorinţa sa, şi la Bucureşti, la Bellu, dar şi la Iaşi, la Eternitatea. Din păcate, venind pe lume la un an după decesul său, eu nu l-am cunoscut decât din pioasele evocări ale familiei. Moşu’ Rudolf a fost un bun român care, sătul de stupiditatea conaţionalilor săi care continuau să-i considere pe Suţuleşti străini, greci, venetici, şi-a educat copiii într’un frumos spirit românesc fără cusur. Astfel încât, deşi i-a învăţat latineşte, nu le-a permis să înveţe şi elineşte, o mare pierdere culturală pentru ei. Bineînţeles că copiii erau bucuroşi să scape de o corvoadă, greaca fiind o limbă dificilă, însă după aceea, ca adulţi, au resimţit această lipsă. Ţin minte că Mama mea, împreună cu sora sa Rodica, pianista, au încercat după pensionare, fără prea mult succes, să înveţe corect această limbă dificilă. O rudă apropiată, principele Alexandru Mavrocordat, s’a oferit să le dea in mod amical lecţii de greacă, apoi totul a fost abandonat după moartea acestuia, din lipsă de alt profesor. Rudolf Suţu stăpânea această limbă, întrucât tatăl său, Alexandru Grigore Suţu, junimistul, fiul beizadelei Grigore Alexandru Suţu, era profesor de greacă printre altele. Acesta, o altă personalitate deosebită a ramurii noastre moldoveneşti, a fost unul dintre protectorii lui Eminescu, pe care l-a şi tradus în franceză, lucru cunoscut a fi de o dificultate extremă, dar a fost şi un înfocat susţinător al Monarhiei române, care de-abia se instaurase. De fiecare dacă când suveranii poposeau în Iaşi, erau găzduiţi cu toate onorurile cuvenite în casa Nataliei Mavrocordat-Suţu din strada Săulescu, unde părinţii acesteia dădeau baluri şi recepţii de toată splendoarea şi unde, în 1847, Franz List l-a felicitat pe faimosul Barbu Lăutarul, pentru virtuozitatea talentului său. Suveranii erau invitaţi în fiecare an şi la balul dat de Grigore Suţu în palatul Suţu din Bucureşti, de care aţi pomenit mai înainte, pe 30 ianuarie, de Sfântul Grigore, când îi făceau cinstea de a-l onora cu augusta Lor prezenţă. Străbunicul meu era un bun pianist şi chiar un talentat desenator. Ca prin minune au ajuns până la mine câteva desene, dar şi un panou reprezentând stema Familiei regale, lucrare de marchetărie migălită de acesta şi pe care nu a mai apucat să o ofere tânărului rege. Profesor cu dragostea vocaţiei sale pedagogice, Alexandru Grigore Suţu era reputat a fi extrem de sever şi exigent, dar încurajându-şi în aşa fel elevii şi acordându-le o importanţă care îi determina pe aceştia să înveţe de ruşine, dacă nu din tragere de inimă. La o vizită inopinată a regelui la o oră de curs, acesta şi-a uimit elevii invitându-L pe monarh să ia loc într’o bancă până-şi termină de predat lecţia, misiunea sa, după care şi-a onorat suveranul aşa cum se cuvenea ! Dar ca să revenim la bunicul meu, un suflet de o mare sensibilitate, am să citez un paragraf dintr’un manuscris încă nepublicat, aflat în arhiva mea : ,,La mormântul meu, scrie Rudolf Suţu, să nu se oprească decât acei cu sufletul curat. Ei să nu-mi poarte niciun gând rău. Am trecut prin viaţă pe un singur drum, cu o datorie mare însă : să nu las în părăsire suflete nevinovate, cari au nevoe de sprijinul celor ce le-au dat viaţa. Tu trecător, care-mi vei ceti numele de pe cruce, vei şti că omului dispărut, dacă a fost cât a trăit om de treabă, îi va rămâne amintirea aşa. După ce, cu vremea, va fi uitat cu totul, uitarea îi va fi totuşi fără cuvinte rele. Cel care însă în viaţă a greşit, amară îi va fi amintirea după moarte. Nici măcar cenuşa, dacă-i va fi ars trupul, nu va mai găsi un colţişor nicăieri, pentru că nici văzduhul nu va putea să primească vreun fir, atât de grea va fi pedeapsa păcătosului... ’’ Acesta a fost bunicul meu, Rudolf Suţu, căruia încerc aici să-i aduc un pios omagiu. - Numele pe care îl purtaţi este o povară ? - Doamnă Guţanu, numele meu patronimic fiind Negrescu, lucrurile s'au simplificat oarecum pentru mine. Negrescu, n'o fi el un nume chiar atât de răspândit ca Popescu sau Ionescu, dar tot un ,,escu'' oarecare este, care-mi permitea să trec neobservat prin societate. Şi-apoi timpurile se mai schimbaseră, prigoana se mai potolise, Stalin murise de mai mulţi ani, iar Mama mea reuşise în sfârşit să fie angajată ca traducător la un institut, de unde până atunci nimeni nu vroia să angajeze un ,,duşman de clasă''. Doar Tatăl meu, alt ,,duşman al poporului'', cu patalama şi decoraţii pe care era mai bine să nu le ai pe vremea aceea, fiind obţinute pe Frontul de Răsărit, cum vi-am mai spus, nu reuşise să iasă din condiţia precară în care ajunsese, de ofiţer de elită deblocat din Armată cu o pensie de mizerie, de vreo câteva sute de lei. Şi aceasta deoarece Tata, din considerente de etică militară, nu a luptat şi pe celălalt front, iar apoi, după instaurarea comuniştilor la putere, a refuzat orice propunere de colaborare cu aceştia. Indiferent de numele şi faptele părinţilor mei, problemele mele s'au ivit în ziua în care m-am revoltat şi atunci tovarăşii au scotocit prin dosarele de la Cadre, de la Securitate, şi au descoperit că ,,puiul de năpârcă'' pe care Statul l-a crescut la sân era fiul unor ,,bandiţi reacţionari'' , şi alte expresii, unele mai debile decât altele, întrucât erau lipsite de sens sau nu aveau acelaşi sens pentru toată lumea. Deci în anul 1977, inspirat de curajul lui Paul Goma, am decis să mă revolt împotriva regimului. Să întocmesc un protest, împreună cu patru tineri la fel de hotărâţi şi de revoltaţi (Dan Niţă, Ioan Marinescu, Nicolae Windisch şi Raymond Păunescu), să-l semnez cu numele şi adresa exactă (adică nu să-l semnez ,,un român din România’’, ceea ce era şi acesta un act de curaj, dar ceva mai reţinut), şi să-l trimit în Lumea liberă, în Occident. Mai precis, latura mea românească s’a revoltat, căci nu cred să fi fost nici cea grecească, nici cea franceză sau italiană, dacă nu cumva s-or fi revoltat toate laolaltă, cine mai ştie ! Revoltându-mă, am comis un act, nu de curaj, ci de disperare, m-am luat de gât cu Securitatea, să vedem care pe care ! Ne-am trezit cu toţii condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, ceea ce aş putea califica de floare la ureche pe lângă martiriul celor care au ispăşit douăzeci de ani de detenţie, dar totuşi o experienţă neplăcută faţă de miile de oameni care nu au avut niciodată de-a face în viaţă cu Securitatea sau cu Miliţia, în fine, am fost snopiţi în bătăi, am făcut greva foamei, am fost torturaţi, dar securiştii nu au reuşit să ne înfrângă. Deci se putea şi aşa. Astăzi, acest lucru este o joacă, o cucerire a democraţiei, toată lumea protestează împotriva regimului, a guvernului, exercitându-şi acest drept şi nimănui nu i se întâmplă nimic, dar pe vremea aceea situaţia era puţin diferită, dacă vă mai aduceţi aminte. Nu se prea protesta atunci, moda aceasta încă nu ajunsese la noi şi dacă vroiai să fii în pas cu moda sau avangardist, riscai să-ţi laşi oasele cine ştie prin ce puşcărie comunistă. Acuma, dacă a purta numele de Suţu este o cinste sau o ruşine, o plăcere sau o povară, acesta este cu totul alt aspect. Cred că fiecare se poate simţi mândru sau ruşinat, indiferent de numele pe care îl poartă, doar în funcţie de faptele sale, şi în niciun caz nu are de ce să se fălească cu faptele altora, fie ei ascendenţii săi, întrucât meritul său personal în faptele acestora este inexistent. Orice nume însă, oricare ar fi el, cu atât mai mult un nume istoric, trebuie purtat cu cinste şi transmis la fel mai departe. Aceasta este o datorie. - A contat în alegerea meseriei ? - În această alegere, mai puţin în cazul în care cineva are înclinaţii excepţionale pentru o activitate oarecare, în general în familii se perpetuează o tradiţie deja existentă. Toţi bărbaţii din familia Tatălui meu au fost ofiţeri de carieră, lucru care nu mai putea fi luat în considerare în cazul meu, pentru că Armata îşi pierduse demnitatea şi în plus eu nu aveam nicio înclinaţie pentru meseria armelor, firea mea refuzând să accepte ideea unei autorităţi căreia să trebuiască să mă supun. Sunt oameni care în viaţă nu vor nici să comande, dar nici să fie comandaţi. Exista însă, în familia Mamei mele, o tradiţie literară, şi această pasiune mi s'a transmis, spre norocul meu, întrucât nu am avut deloc aptitudini pentru o carieră ştiinţifică şi cred că aş fi fost nespus de nefericit dacă nu aş fi avut în viaţă o pasiune artistică.

How to dress formal

Cucuteni 2011

Kapitalismul lui Alexandru Solomon

Sala cinematografului Victoria n-a mai fost aşa de plină din toamna trecută, de la deschiderea/ închiderea Festivalului de Film de la Iaşi, semn că cei de la Twin Arts şi-au făcut bine treaba. Ei l-au adus la premiera ieşeană a documentarului « Kapitalism – reţeta noastră secretă» pe realizatorul filmului, Alexandru Solomon. Nu ştiu cît de secretă mai e reţeta miliardarilor : ziarele au tot scris, televiziunile au demascat, noi ne-am tot indignat. Dinu Patriciu mărturiseşte în film că primul milion l-a făcut foarte greu, în 1990! Regizorul a mărturisit că i-a luat cinci ani ca să termine filmul, că a fost dificil să îi convingă pe “actorii” filmului, că avea o agendă plină de nume (tot topul celor 300 cei mai bogaţi oameni din România era acolo), că a luat parte la mondenităţi de felul balului Operei, că a pierdut mult timp, împreună cu echipa, pe la porţile acestor oameni. Porţi care arată de multe ori cine sînt aceşti oameni care ne stîrnesc curiozitatea, pe care îi urmărim prin presa de toate felurile, pe care spunem că îi dispreţuim, dar a căror existenţă ne fascinează. Unii dintre ei au fost şi au rămas în prim planul vieţii publice, alţii au rămas doar cu amintirea clipei de glorie mediatizată. Îi vedem pe yachturi, în casele de mai mult sau mai puţin bun gust, serviţi de valetul personal, în timp ce prin uşa întredeschisă zărim garda de corp care supraveghează orice mişcare, sau îi urmărim coborînd din maşina luxoasă în praful gros de pe « teren », după ce cu mişcări largi ne-au indicat proprietăţile industriale de mărimea unor orăşele. Facem ochii mari, deşi n-ar trebui să mai avem iluzii. Nu ştim dacă să rîdem de gafe, să ne indignăm sau să ne înfuriem. Trecem de la uimirea în faţa cinismului afişat, la amărăciunea concluziilor noastre personale. Găsim puncte comune ( apartenenţa la conducerea UTC-ului, un tată activist cu funcţie importantă, sau activitatea în cadrul Securităţii), pentru ca personajul următor să ne dea peste cap concluziile noastre prea pripite. Personajele sînt foarte diferite şi nu au în comun decît sumele imense pe care le au în conturi. Majoritatea sînt mulţumiţi cu importanţa lor naţională, doar Dinu Patriciu iese în evidenţă prin anvergura internaţională. Şi nu doar a afacerilor ! L-am zărit într-un reportaj de pe un canal franţuzesc care arăta lumea prezentă la un meci de polo pe zăpadă la St. Moritz sau la Gstaad, unde, în marea doamnelor în blănuri şi a domnilor bine înfofoliţi, se ivea capul zîmbitor al conaţionalului nostru cu o imensă căciulă rusească. E drept că statura înaltă îl scotea în evidenţă. Pentru cei care n-au aflat încă, staţiunile mai sus numite sînt locurile de joacă a bogaţilor lumii, reprezentanţii categoriei old money strîmbînd încă din nas, dar cedînd încet, încet, presiunii sociale a celor din categoria nouveau riche, cu gesturi extravagante care ţin să-şi arate cu insistenţă bogăţia dobîndită recent. La persoana de care ne ocupăm, poate şi pentru că la rîndul lui şi Alexandru Solomon a insistat asupra-i, există un savoir faire pe care nu ne putem opri să îl admirăm : eleganţa vestimentară, mobilele clasicilor modernismului (care costă mai mult decăt mobilele de acum cîteva veacuri), modul de a se comporta în situaţii oficiale. La Dan Voiculescu, casa cu alura uneia făcută de Frank Lloyd Wright, e mobilată cu multă aurărie , iar valetul pune paharul pe un mileu. Birourile însă au alt decorator şi artă mai bine, doar tablourile mai ştirbesc din efect. George Copos nu primeşte echipa de filmare acasă ci îi duce la cofetăria celebră pentru că a stat la originea marii averi, şi la hotelul de la mare, plus în portul de yachturi. George Pădure, mulţumit că e din nou filmat, sau poate doar mai sincer, îi primeşte acasă, la magazin, ba chiar şi în casa părinţilor. N-are nimic de ascuns şi spune ce gîndeşte. Ne devine chiar simpatic şi ne dorim ca acest film să nu-i aducă nici un proces. Personajele acestui film ( Dan Diaconescu, George Copos, George Necali, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Ion Niculae, George Pădure) sînt altfel decît personajele filmelor anterioare, care erau legate de istoria românilor din perioada comunistă, sau legate de istoria literară. Literatura română îi este în mod firesc apropiată. : este fiul lui Petre Solomon, scriitor şi traducător, prieten al lui Paul Celan şi al lui Gellu Naum. Cum a reacţionat tatăl la decizia fiului de a se apuca de cinematografie ? « Da, tata a fost destul de…(rîde) de nemulţumit că m-am apucat de film, pentru că i se păre acă e o meserie grea, şi costisitoare, şi cu mult efort fizic. Dar într-un fel cred că am recuperat ceva din exerciţiul ăsta de a scrie şi de a mă exprima şi prin cuvînt.Cred că m-a ajutat chiar şi în filmul ăsta, la scrisul povestirii, al comentariului… »Legătura cu avangarda ? « Eu ştiu ?!?, mi-e greu mie să zic.» S-a mai vorbit despre manechinele cu capete de televizor. « Da, mi s-a părut că e o imagine care e frapantă, aşa, şi în acelaşi timp e justă, pentru că oamenii aceştia sînt nişte produse de televiziue, în cele din urmă. » Cum v-a venit ideea filmului ? « Ideea a venit dintr-un soi de dezamăgire, aşa, continuă, şi pentru că mi-am zis acum cinci ani, cînd mi-a venit ideea, că trecuseră 15 ani, deci se putea trage linie şi face un bilanţ. Că se scurseseră destulă vreme ca să-l facem.» O perioadă lungă de timp. Aţi lucrat în paralel şi la alt film ? V-a fost greu ? « Nu. Dar într-un fel e mai bine ca un subiect să-l mai laşi, să mai dospească, să te ocupi de altceva, să revii…Şi oricum, a durat aproape trei ani să strîngem bugetul, finanţarea, în timpul ăsta...»Aţi avut contracte foarte bune cu « interpreţii » filmului dvs. ? « Contract în ce sens ?» În sensul în care ei nu vă puteau opri filmul dacă ceva nu le convenea. « Dar au acceptat să apară, nu i-am filmat pe ascuns niciodată, sau fără voia lor, m-au invitat unde au crezut ei de cuvinţă că vor să ei să filmăm, şi au spus ce au vrut, nu ?» (Este evident că nu e Michael Moore. Şi nici nu apare decît rar în film, şi atunci iese rapid din cadru.) Ideea cu rechinul v-a dat-o desenul lui Dinu Patriciu ? « Da. Sigur. Bun, observasem deja că există acvarii în toate locurile astea şi că peştele în apă este o prezenţă. Şi pe urmă te gîndeşti la peştele cel mare, care îl mănîncă pe cel mic, şi aşa mai departe. Modelul ăsta corporativ de care vorbeşte dl. Patriciu, trecînd de la rechin prin balenă şi ajungînd la caracatiţă, e un lucru pe care l-a mai spus de altfel, şi care exprimă aşa un soi de viziune asupra business-ului. » Copiii dvs. au fost nişte actori dificili ? « A, nu, deloc ! Au fost foarte simpatici…Sper să nu mă înjure peste ani… » Animaţia ? « Animaţia e făcută de o echipă tînără din Bucureşti, Clockwork, şi s-au implicat aşa, sufleteşte, foarte tare, pentru că era un efort mare, pentru cinci minute de animaţie s-a lucrat mai bine de trei luni. » Partea de animaţie a fost în scenariu de la început sau e o idee care v-a venit în timp ce filmaţi? « Da. Bun, ştiam că vreau să fac aniimaţie cu jucării, şi că asta s-ar lega cu ideea de copilărie şi a capitalismului, dar şi a copiilor mei, dar şi a…Precis s-a definit pe parcurs, dar în paralel cu filmarea făceam şi animaţie. » Alexandru Solomon mi-a răspuns zîmbitor la întrebări, deşi spre sfîrşitul unei zile în care a răspuns mai întîi jurnaliştilor la conferinţa de presă, mai apoi spectatorilor premierei ieşenea « Kapitalismului ». I-am mai pus o ultimă întrebare, după ce s-a întors la Bucureşti. Inevitabila interogare a musafirului referitor la impresiile pe care i le-a făcut oraşul, publicul. «În primul rînd m-a impresionat că sala s-a umplut, aşa enormă cum este.Apoi, că oamenii au reacţionat şi au participat – rîzînd sănătos sau enervîndu-se cînd era cazul. Şi la discuţii au stat cam jumătate din spectatori, ceea ce e un procent bun. Le datorez acest lucru, cel puţin parţial, prietenilor Dragoş şi Răzvan Bâscă, care s-au ocupat de premiera ieşeană. M-am simţit bine la Librăria Avant-garde, am revenit acolo a doua zi, e un loc cu cărţi şi cafele unde îţi face plăcere să stai. » Publicat in TIMPUL.

Cum trece vremea...

Chatsworth

Patrick Leigh Fermor

Better a Hero Than a Celebrity Remembrance Better a Hero Than a Celebrity by Taki July 04, 2011 Sir Patrick Leigh Fermor I first met Sir Patrick Leigh Fermor in the summer of 1977 in Corfu. I was onboard Gianni Agnelli’s boat, and the charismatic Fiat chairman asked me to go ashore and bring “a very smart Englishman whose ancient Greek is much better than yours.” I knew “Paddy,” as everyone called him, by sight, because among us Greeks he was on a par with our ancient heroes. Leigh Fermor was not only famous for his books on Greece—Mani and Roumeli—he was renowned for his incredible heroics in a guerrilla operation in Crete in May 1944. Having spent two years disguised as a Cretan shepherd in the island’s rough mountains harassing German troops, Paddy dressed as a German police officer and stopped a car carrying General Karl Kreipe, the island commander. Having killed the general’s chauffeur, Leigh Fermor proceeded to wear the general’s hat and managed to bluff his way through Heraklion and 22 subsequent checkpoints. Kreipe was stuffed under the backseat while Leigh Fermor’s bat man and three hefty Greek rebels sat on him. For three weeks the group managed to evade frantic German search parties, finally marching the general over Mount Ida, the mythical post-birth hiding ground of Zeus. “Heroics aside, Leigh Fermor was often compared to Lord Byron for being both a man of action and learning.” One moonlit night high up, Fermor was guarding the general when Kreipe, gazing up at the snowy peak, recited the first line of Horace’s ode, Vides ut alta stet nive candidum…—“ You see how [Mount] Soracte stands out white with deep snow.…” Leigh Fermor then continued the poem in perfect Latin until the end. The two men stared at each other, realizing, as Paddy later wrote, that they had “drunk at the same fountain.” The German and the Englishman then made a pact. Kreipe gave his word as an officer that he would not try and escape; in return, Leigh Fermor never turned Kreipe over to the firing squad. What follows came straight from Paddy to me in Corfu. Six months after Kreipe’s kidnapping, Leigh Fermor landed yet again on the island to celebrate its liberation. He was taken behind Heraklion’s main square, where the general who succeeded Kreipe was about to be shot. Paddy was aghast because the German was cool as ice and when Paddy introduced himself, the condemned said: “Ah, Leigh Fermor, you were lucky. Kreipe was an intellectual, a softie; I would have killed you on the spot.” When Paddy asked him if there was anything he could do for him, the German asked for one last cigarette, thanked him, smoked it while inhaling rather deeply, then said goodbye and went off and got shot ramrod-straight. Heroics aside, Leigh Fermor was often compared to Lord Byron for being both a man of action and learning. His very good friend, Robert Byron (no relation), was a travel writer who greatly influenced Paddy, whose most celebrated book, A Time of Gifts, told the story of his walk across Europe from Rotterdam to Constantinople at age 18. Leigh Fermor continued writing travel books, and they stood out for rendering the past visible, for their evocation of youthful exuberance, and for the joy one felt reading them. He was a very good-looking man, an Anglo-Irishman whose adventures in Crete were made into a film back in 1957, Ill Met by Moonlight. The irony was that he was played by Dirk Bogarde, an outrageous homosexual whose greatest talent was spreading terrible rumors about others. Leigh Fermor was 96 when he died but lived vigorously until the end. Three years ago his correspondence with the last surviving Mitford Girl, Deborah, dowager Duchess of Devonshire, was published to great acclaim. What a cast of characters in that book. Norman Douglas—another great influence—Steven Runciman, Osbert Lancaster, Cyril Connolly, Bruce Chatwin, and many others rich and famous and literate. Paddy was a hell of a ladies’ man, although he married only once—to Joan Rayner, who was his close and understanding companion until her death in 2003. The word ‘understanding’ is key. He also wrote the script for John Huston’s The Roots of Heaven, a vastly underrated film in which Errol Flynn made a comeback by playing a has-been of sorts, a character Flynn repeated successfully to the end. One of Leigh Fermor’s great regrets was that while cleaning his weapon in the mountains of Crete it accidentally went off and killed his trusted guide. He told George Seferis, Greece’s first Nobel Prize winner for Literature, that this death was probably his life’s lowest point. Leigh and his wife designed and built a beautiful but very simple house in Kardamyli, deep in the Peloponnese and overlooking the sea, and they lived there for most of his adult life. I was lucky to have met him, and now that I am of a certain age I realize how much better it must have been to have lived during heroic times—no matter whose side one was on—than today’s empty, horrible celebrity culture. Paddy, Rest in Peace.

Aproape linişte - Nicu Alifantis

Jeeves

WISH LIST

Violeta Radu

Publicat in TIMPUL.

Sotheby's Chatsworth: The Attic Sale

La Baia turceasca, SQUAT

Nu stiu de cite ori se va mai juca spectacolul studentilor la actorie, asa ca imbracati-va gros si mergeti peste citeva zile la urmatorul.

La gradina, Pasti 2011