Sala cinematografului Victoria n-a mai fost aşa de plină din toamna trecută, de la deschiderea/ închiderea Festivalului de Film de la Iaşi, semn că cei de la Twin Arts şi-au făcut bine treaba. Ei l-au adus la premiera ieşeană a documentarului « Kapitalism – reţeta noastră secretă» pe realizatorul filmului, Alexandru Solomon. Nu ştiu cît de secretă mai e reţeta miliardarilor : ziarele au tot scris, televiziunile au demascat, noi ne-am tot indignat. Dinu Patriciu mărturiseşte în film că primul milion l-a făcut foarte greu, în 1990! Regizorul a mărturisit că i-a luat cinci ani ca să termine filmul, că a fost dificil să îi convingă pe “actorii” filmului, că avea o agendă plină de nume (tot topul celor 300 cei mai bogaţi oameni din România era acolo), că a luat parte la mondenităţi de felul balului Operei, că a pierdut mult timp, împreună cu echipa, pe la porţile acestor oameni. Porţi care arată de multe ori cine sînt aceşti oameni care ne stîrnesc curiozitatea, pe care îi urmărim prin presa de toate felurile, pe care spunem că îi dispreţuim, dar a căror existenţă ne fascinează. Unii dintre ei au fost şi au rămas în prim planul vieţii publice, alţii au rămas doar cu amintirea clipei de glorie mediatizată. Îi vedem pe yachturi, în casele de mai mult sau mai puţin bun gust, serviţi de valetul personal, în timp ce prin uşa întredeschisă zărim garda de corp care supraveghează orice mişcare, sau îi urmărim coborînd din maşina luxoasă în praful gros de pe « teren », după ce cu mişcări largi ne-au indicat proprietăţile industriale de mărimea unor orăşele. Facem ochii mari, deşi n-ar trebui să mai avem iluzii. Nu ştim dacă să rîdem de gafe, să ne indignăm sau să ne înfuriem. Trecem de la uimirea în faţa cinismului afişat, la amărăciunea concluziilor noastre personale. Găsim puncte comune ( apartenenţa la conducerea UTC-ului, un tată activist cu funcţie importantă, sau activitatea în cadrul Securităţii), pentru ca personajul următor să ne dea peste cap concluziile noastre prea pripite. Personajele sînt foarte diferite şi nu au în comun decît sumele imense pe care le au în conturi. Majoritatea sînt mulţumiţi cu importanţa lor naţională, doar Dinu Patriciu iese în evidenţă prin anvergura internaţională. Şi nu doar a afacerilor ! L-am zărit într-un reportaj de pe un canal franţuzesc care arăta lumea prezentă la un meci de polo pe zăpadă la St. Moritz sau la Gstaad, unde, în marea doamnelor în blănuri şi a domnilor bine înfofoliţi, se ivea capul zîmbitor al conaţionalului nostru cu o imensă căciulă rusească. E drept că statura înaltă îl scotea în evidenţă. Pentru cei care n-au aflat încă, staţiunile mai sus numite sînt locurile de joacă a bogaţilor lumii, reprezentanţii categoriei old money strîmbînd încă din nas, dar cedînd încet, încet, presiunii sociale a celor din categoria nouveau riche, cu gesturi extravagante care ţin să-şi arate cu insistenţă bogăţia dobîndită recent. La persoana de care ne ocupăm, poate şi pentru că la rîndul lui şi Alexandru Solomon a insistat asupra-i, există un savoir faire pe care nu ne putem opri să îl admirăm : eleganţa vestimentară, mobilele clasicilor modernismului (care costă mai mult decăt mobilele de acum cîteva veacuri), modul de a se comporta în situaţii oficiale. La Dan Voiculescu, casa cu alura uneia făcută de Frank Lloyd Wright, e mobilată cu multă aurărie , iar valetul pune paharul pe un mileu. Birourile însă au alt decorator şi artă mai bine, doar tablourile mai ştirbesc din efect. George Copos nu primeşte echipa de filmare acasă ci îi duce la cofetăria celebră pentru că a stat la originea marii averi, şi la hotelul de la mare, plus în portul de yachturi. George Pădure, mulţumit că e din nou filmat, sau poate doar mai sincer, îi primeşte acasă, la magazin, ba chiar şi în casa părinţilor. N-are nimic de ascuns şi spune ce gîndeşte. Ne devine chiar simpatic şi ne dorim ca acest film să nu-i aducă nici un proces. Personajele acestui film ( Dan Diaconescu, George Copos, George Necali, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Ion Niculae, George Pădure) sînt altfel decît personajele filmelor anterioare, care erau legate de istoria românilor din perioada comunistă, sau legate de istoria literară. Literatura română îi este în mod firesc apropiată. : este fiul lui Petre Solomon, scriitor şi traducător, prieten al lui Paul Celan şi al lui Gellu Naum. Cum a reacţionat tatăl la decizia fiului de a se apuca de cinematografie ? « Da, tata a fost destul de…(rîde) de nemulţumit că m-am apucat de film, pentru că i se păre acă e o meserie grea, şi costisitoare, şi cu mult efort fizic. Dar într-un fel cred că am recuperat ceva din exerciţiul ăsta de a scrie şi de a mă exprima şi prin cuvînt.Cred că m-a ajutat chiar şi în filmul ăsta, la scrisul povestirii, al comentariului… »Legătura cu avangarda ? « Eu ştiu ?!?, mi-e greu mie să zic.» S-a mai vorbit despre manechinele cu capete de televizor. « Da, mi s-a părut că e o imagine care e frapantă, aşa, şi în acelaşi timp e justă, pentru că oamenii aceştia sînt nişte produse de televiziue, în cele din urmă. » Cum v-a venit ideea filmului ? « Ideea a venit dintr-un soi de dezamăgire, aşa, continuă, şi pentru că mi-am zis acum cinci ani, cînd mi-a venit ideea, că trecuseră 15 ani, deci se putea trage linie şi face un bilanţ. Că se scurseseră destulă vreme ca să-l facem.» O perioadă lungă de timp. Aţi lucrat în paralel şi la alt film ? V-a fost greu ? « Nu. Dar într-un fel e mai bine ca un subiect să-l mai laşi, să mai dospească, să te ocupi de altceva, să revii…Şi oricum, a durat aproape trei ani să strîngem bugetul, finanţarea, în timpul ăsta...»Aţi avut contracte foarte bune cu « interpreţii » filmului dvs. ? « Contract în ce sens ?» În sensul în care ei nu vă puteau opri filmul dacă ceva nu le convenea. « Dar au acceptat să apară, nu i-am filmat pe ascuns niciodată, sau fără voia lor, m-au invitat unde au crezut ei de cuvinţă că vor să ei să filmăm, şi au spus ce au vrut, nu ?» (Este evident că nu e Michael Moore. Şi nici nu apare decît rar în film, şi atunci iese rapid din cadru.) Ideea cu rechinul v-a dat-o desenul lui Dinu Patriciu ? « Da. Sigur. Bun, observasem deja că există acvarii în toate locurile astea şi că peştele în apă este o prezenţă. Şi pe urmă te gîndeşti la peştele cel mare, care îl mănîncă pe cel mic, şi aşa mai departe. Modelul ăsta corporativ de care vorbeşte dl. Patriciu, trecînd de la rechin prin balenă şi ajungînd la caracatiţă, e un lucru pe care l-a mai spus de altfel, şi care exprimă aşa un soi de viziune asupra business-ului. » Copiii dvs. au fost nişte actori dificili ? « A, nu, deloc ! Au fost foarte simpatici…Sper să nu mă înjure peste ani… » Animaţia ? « Animaţia e făcută de o echipă tînără din Bucureşti, Clockwork, şi s-au implicat aşa, sufleteşte, foarte tare, pentru că era un efort mare, pentru cinci minute de animaţie s-a lucrat mai bine de trei luni. » Partea de animaţie a fost în scenariu de la început sau e o idee care v-a venit în timp ce filmaţi? « Da. Bun, ştiam că vreau să fac aniimaţie cu jucării, şi că asta s-ar lega cu ideea de copilărie şi a capitalismului, dar şi a copiilor mei, dar şi a…Precis s-a definit pe parcurs, dar în paralel cu filmarea făceam şi animaţie. »
Alexandru Solomon mi-a răspuns zîmbitor la întrebări, deşi spre sfîrşitul unei zile în care a răspuns mai întîi jurnaliştilor la conferinţa de presă, mai apoi spectatorilor premierei ieşenea « Kapitalismului ». I-am mai pus o ultimă întrebare, după ce s-a întors la Bucureşti. Inevitabila interogare a musafirului referitor la impresiile pe care i le-a făcut oraşul, publicul. «În primul rînd m-a impresionat că sala s-a umplut, aşa enormă cum este.Apoi, că oamenii au reacţionat şi au participat – rîzînd sănătos sau enervîndu-se cînd era cazul. Şi la discuţii au stat cam jumătate din spectatori, ceea ce e un procent bun. Le datorez acest lucru, cel puţin parţial, prietenilor Dragoş şi Răzvan Bâscă, care s-au ocupat de premiera ieşeană. M-am simţit bine la Librăria Avant-garde, am revenit acolo a doua zi, e un loc cu cărţi şi cafele unde îţi face plăcere să stai. »
Publicat in TIMPUL.
duminică, 31 iulie 2011
Kapitalismul lui Alexandru Solomon
Sala cinematografului Victoria n-a mai fost aşa de plină din toamna trecută, de la deschiderea/ închiderea Festivalului de Film de la Iaşi, semn că cei de la Twin Arts şi-au făcut bine treaba. Ei l-au adus la premiera ieşeană a documentarului « Kapitalism – reţeta noastră secretă» pe realizatorul filmului, Alexandru Solomon. Nu ştiu cît de secretă mai e reţeta miliardarilor : ziarele au tot scris, televiziunile au demascat, noi ne-am tot indignat. Dinu Patriciu mărturiseşte în film că primul milion l-a făcut foarte greu, în 1990! Regizorul a mărturisit că i-a luat cinci ani ca să termine filmul, că a fost dificil să îi convingă pe “actorii” filmului, că avea o agendă plină de nume (tot topul celor 300 cei mai bogaţi oameni din România era acolo), că a luat parte la mondenităţi de felul balului Operei, că a pierdut mult timp, împreună cu echipa, pe la porţile acestor oameni. Porţi care arată de multe ori cine sînt aceşti oameni care ne stîrnesc curiozitatea, pe care îi urmărim prin presa de toate felurile, pe care spunem că îi dispreţuim, dar a căror existenţă ne fascinează. Unii dintre ei au fost şi au rămas în prim planul vieţii publice, alţii au rămas doar cu amintirea clipei de glorie mediatizată. Îi vedem pe yachturi, în casele de mai mult sau mai puţin bun gust, serviţi de valetul personal, în timp ce prin uşa întredeschisă zărim garda de corp care supraveghează orice mişcare, sau îi urmărim coborînd din maşina luxoasă în praful gros de pe « teren », după ce cu mişcări largi ne-au indicat proprietăţile industriale de mărimea unor orăşele. Facem ochii mari, deşi n-ar trebui să mai avem iluzii. Nu ştim dacă să rîdem de gafe, să ne indignăm sau să ne înfuriem. Trecem de la uimirea în faţa cinismului afişat, la amărăciunea concluziilor noastre personale. Găsim puncte comune ( apartenenţa la conducerea UTC-ului, un tată activist cu funcţie importantă, sau activitatea în cadrul Securităţii), pentru ca personajul următor să ne dea peste cap concluziile noastre prea pripite. Personajele sînt foarte diferite şi nu au în comun decît sumele imense pe care le au în conturi. Majoritatea sînt mulţumiţi cu importanţa lor naţională, doar Dinu Patriciu iese în evidenţă prin anvergura internaţională. Şi nu doar a afacerilor ! L-am zărit într-un reportaj de pe un canal franţuzesc care arăta lumea prezentă la un meci de polo pe zăpadă la St. Moritz sau la Gstaad, unde, în marea doamnelor în blănuri şi a domnilor bine înfofoliţi, se ivea capul zîmbitor al conaţionalului nostru cu o imensă căciulă rusească. E drept că statura înaltă îl scotea în evidenţă. Pentru cei care n-au aflat încă, staţiunile mai sus numite sînt locurile de joacă a bogaţilor lumii, reprezentanţii categoriei old money strîmbînd încă din nas, dar cedînd încet, încet, presiunii sociale a celor din categoria nouveau riche, cu gesturi extravagante care ţin să-şi arate cu insistenţă bogăţia dobîndită recent. La persoana de care ne ocupăm, poate şi pentru că la rîndul lui şi Alexandru Solomon a insistat asupra-i, există un savoir faire pe care nu ne putem opri să îl admirăm : eleganţa vestimentară, mobilele clasicilor modernismului (care costă mai mult decăt mobilele de acum cîteva veacuri), modul de a se comporta în situaţii oficiale. La Dan Voiculescu, casa cu alura uneia făcută de Frank Lloyd Wright, e mobilată cu multă aurărie , iar valetul pune paharul pe un mileu. Birourile însă au alt decorator şi artă mai bine, doar tablourile mai ştirbesc din efect. George Copos nu primeşte echipa de filmare acasă ci îi duce la cofetăria celebră pentru că a stat la originea marii averi, şi la hotelul de la mare, plus în portul de yachturi. George Pădure, mulţumit că e din nou filmat, sau poate doar mai sincer, îi primeşte acasă, la magazin, ba chiar şi în casa părinţilor. N-are nimic de ascuns şi spune ce gîndeşte. Ne devine chiar simpatic şi ne dorim ca acest film să nu-i aducă nici un proces. Personajele acestui film ( Dan Diaconescu, George Copos, George Necali, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Ion Niculae, George Pădure) sînt altfel decît personajele filmelor anterioare, care erau legate de istoria românilor din perioada comunistă, sau legate de istoria literară. Literatura română îi este în mod firesc apropiată. : este fiul lui Petre Solomon, scriitor şi traducător, prieten al lui Paul Celan şi al lui Gellu Naum. Cum a reacţionat tatăl la decizia fiului de a se apuca de cinematografie ? « Da, tata a fost destul de…(rîde) de nemulţumit că m-am apucat de film, pentru că i se păre acă e o meserie grea, şi costisitoare, şi cu mult efort fizic. Dar într-un fel cred că am recuperat ceva din exerciţiul ăsta de a scrie şi de a mă exprima şi prin cuvînt.Cred că m-a ajutat chiar şi în filmul ăsta, la scrisul povestirii, al comentariului… »Legătura cu avangarda ? « Eu ştiu ?!?, mi-e greu mie să zic.» S-a mai vorbit despre manechinele cu capete de televizor. « Da, mi s-a părut că e o imagine care e frapantă, aşa, şi în acelaşi timp e justă, pentru că oamenii aceştia sînt nişte produse de televiziue, în cele din urmă. » Cum v-a venit ideea filmului ? « Ideea a venit dintr-un soi de dezamăgire, aşa, continuă, şi pentru că mi-am zis acum cinci ani, cînd mi-a venit ideea, că trecuseră 15 ani, deci se putea trage linie şi face un bilanţ. Că se scurseseră destulă vreme ca să-l facem.» O perioadă lungă de timp. Aţi lucrat în paralel şi la alt film ? V-a fost greu ? « Nu. Dar într-un fel e mai bine ca un subiect să-l mai laşi, să mai dospească, să te ocupi de altceva, să revii…Şi oricum, a durat aproape trei ani să strîngem bugetul, finanţarea, în timpul ăsta...»Aţi avut contracte foarte bune cu « interpreţii » filmului dvs. ? « Contract în ce sens ?» În sensul în care ei nu vă puteau opri filmul dacă ceva nu le convenea. « Dar au acceptat să apară, nu i-am filmat pe ascuns niciodată, sau fără voia lor, m-au invitat unde au crezut ei de cuvinţă că vor să ei să filmăm, şi au spus ce au vrut, nu ?» (Este evident că nu e Michael Moore. Şi nici nu apare decît rar în film, şi atunci iese rapid din cadru.) Ideea cu rechinul v-a dat-o desenul lui Dinu Patriciu ? « Da. Sigur. Bun, observasem deja că există acvarii în toate locurile astea şi că peştele în apă este o prezenţă. Şi pe urmă te gîndeşti la peştele cel mare, care îl mănîncă pe cel mic, şi aşa mai departe. Modelul ăsta corporativ de care vorbeşte dl. Patriciu, trecînd de la rechin prin balenă şi ajungînd la caracatiţă, e un lucru pe care l-a mai spus de altfel, şi care exprimă aşa un soi de viziune asupra business-ului. » Copiii dvs. au fost nişte actori dificili ? « A, nu, deloc ! Au fost foarte simpatici…Sper să nu mă înjure peste ani… » Animaţia ? « Animaţia e făcută de o echipă tînără din Bucureşti, Clockwork, şi s-au implicat aşa, sufleteşte, foarte tare, pentru că era un efort mare, pentru cinci minute de animaţie s-a lucrat mai bine de trei luni. » Partea de animaţie a fost în scenariu de la început sau e o idee care v-a venit în timp ce filmaţi? « Da. Bun, ştiam că vreau să fac aniimaţie cu jucării, şi că asta s-ar lega cu ideea de copilărie şi a capitalismului, dar şi a copiilor mei, dar şi a…Precis s-a definit pe parcurs, dar în paralel cu filmarea făceam şi animaţie. »
Alexandru Solomon mi-a răspuns zîmbitor la întrebări, deşi spre sfîrşitul unei zile în care a răspuns mai întîi jurnaliştilor la conferinţa de presă, mai apoi spectatorilor premierei ieşenea « Kapitalismului ». I-am mai pus o ultimă întrebare, după ce s-a întors la Bucureşti. Inevitabila interogare a musafirului referitor la impresiile pe care i le-a făcut oraşul, publicul. «În primul rînd m-a impresionat că sala s-a umplut, aşa enormă cum este.Apoi, că oamenii au reacţionat şi au participat – rîzînd sănătos sau enervîndu-se cînd era cazul. Şi la discuţii au stat cam jumătate din spectatori, ceea ce e un procent bun. Le datorez acest lucru, cel puţin parţial, prietenilor Dragoş şi Răzvan Bâscă, care s-au ocupat de premiera ieşeană. M-am simţit bine la Librăria Avant-garde, am revenit acolo a doua zi, e un loc cu cărţi şi cafele unde îţi face plăcere să stai. »
Publicat in TIMPUL.
sâmbătă, 16 iulie 2011
vineri, 8 iulie 2011
miercuri, 6 iulie 2011
Patrick Leigh Fermor
Better a Hero Than a Celebrity
Remembrance
Better a Hero Than a Celebrity
by Taki
July 04, 2011
Sir Patrick Leigh Fermor
I first met Sir Patrick Leigh Fermor in the summer of 1977 in Corfu. I was onboard Gianni Agnelli’s boat, and the charismatic Fiat chairman asked me to go ashore and bring “a very smart Englishman whose ancient Greek is much better than yours.” I knew “Paddy,” as everyone called him, by sight, because among us Greeks he was on a par with our ancient heroes. Leigh Fermor was not only famous for his books on Greece—Mani and Roumeli—he was renowned for his incredible heroics in a guerrilla operation in Crete in May 1944. Having spent two years disguised as a Cretan shepherd in the island’s rough mountains harassing German troops, Paddy dressed as a German police officer and stopped a car carrying General Karl Kreipe, the island commander. Having killed the general’s chauffeur, Leigh Fermor proceeded to wear the general’s hat and managed to bluff his way through Heraklion and 22 subsequent checkpoints. Kreipe was stuffed under the backseat while Leigh Fermor’s bat man and three hefty Greek rebels sat on him. For three weeks the group managed to evade frantic German search parties, finally marching the general over Mount Ida, the mythical post-birth hiding ground of Zeus.
“Heroics aside, Leigh Fermor was often compared to Lord Byron for being both a man of action and learning.”
One moonlit night high up, Fermor was guarding the general when Kreipe, gazing up at the snowy peak, recited the first line of Horace’s ode, Vides ut alta stet nive candidum…—“ You see how [Mount] Soracte stands out white with deep snow.…” Leigh Fermor then continued the poem in perfect Latin until the end. The two men stared at each other, realizing, as Paddy later wrote, that they had “drunk at the same fountain.” The German and the Englishman then made a pact. Kreipe gave his word as an officer that he would not try and escape; in return, Leigh Fermor never turned Kreipe over to the firing squad.
What follows came straight from Paddy to me in Corfu. Six months after Kreipe’s kidnapping, Leigh Fermor landed yet again on the island to celebrate its liberation. He was taken behind Heraklion’s main square, where the general who succeeded Kreipe was about to be shot. Paddy was aghast because the German was cool as ice and when Paddy introduced himself, the condemned said: “Ah, Leigh Fermor, you were lucky. Kreipe was an intellectual, a softie; I would have killed you on the spot.” When Paddy asked him if there was anything he could do for him, the German asked for one last cigarette, thanked him, smoked it while inhaling rather deeply, then said goodbye and went off and got shot ramrod-straight.
Heroics aside, Leigh Fermor was often compared to Lord Byron for being both a man of action and learning. His very good friend, Robert Byron (no relation), was a travel writer who greatly influenced Paddy, whose most celebrated book, A Time of Gifts, told the story of his walk across Europe from Rotterdam to Constantinople at age 18. Leigh Fermor continued writing travel books, and they stood out for rendering the past visible, for their evocation of youthful exuberance, and for the joy one felt reading them. He was a very good-looking man, an Anglo-Irishman whose adventures in Crete were made into a film back in 1957, Ill Met by Moonlight. The irony was that he was played by Dirk Bogarde, an outrageous homosexual whose greatest talent was spreading terrible rumors about others.
Leigh Fermor was 96 when he died but lived vigorously until the end. Three years ago his correspondence with the last surviving Mitford Girl, Deborah, dowager Duchess of Devonshire, was published to great acclaim. What a cast of characters in that book. Norman Douglas—another great influence—Steven Runciman, Osbert Lancaster, Cyril Connolly, Bruce Chatwin, and many others rich and famous and literate. Paddy was a hell of a ladies’ man, although he married only once—to Joan Rayner, who was his close and understanding companion until her death in 2003. The word ‘understanding’ is key. He also wrote the script for John Huston’s The Roots of Heaven, a vastly underrated film in which Errol Flynn made a comeback by playing a has-been of sorts, a character Flynn repeated successfully to the end.
One of Leigh Fermor’s great regrets was that while cleaning his weapon in the mountains of Crete it accidentally went off and killed his trusted guide. He told George Seferis, Greece’s first Nobel Prize winner for Literature, that this death was probably his life’s lowest point.
Leigh and his wife designed and built a beautiful but very simple house in Kardamyli, deep in the Peloponnese and overlooking the sea, and they lived there for most of his adult life. I was lucky to have met him, and now that I am of a certain age I realize how much better it must have been to have lived during heroic times—no matter whose side one was on—than today’s empty, horrible celebrity culture. Paddy, Rest in Peace.
