- De la început aş vrea să precizăm care este numele familiei dvs. : Suţu, cu s sau cu ş ?
- Doamnă Guţanu, numele familiei Suţu, în funcţie de ţara în care membrii acesteia au trăit sau în funcţie de limba folosită de cancelariile străine în corespondenţa oficială, a luat diverse forme, printre care putem aminti : Sudji, Sudci, Succi, Suzi, Suzzi, Suzo, Suzzo, Souzo, Souzzo, Suzu, Soutzi, Soutso, Soutsou, Soutsos, Soutzos, Soutzou, Soutzu, Sutzo, Sutzos sau Sutzu. La noi, nu ştiu din ce considerente, a apărut şi varianta Şuţu, care este incorectă, dar care s’a împământenit, ca să spunem aşa, întrucât deşi dicţionarele serioase menţionează forma corectă a numelui, care este Suţu, lumea continuă să spună Şuţu !
- Familia este cunoscută bucureştenilor mai ales din cauza micului palat din Piaţa Universităţii, dar aveţi mai multe personaje memorabile în familie. Cum nu toata lumea poate avea acces la formidabila dvs. carte, n-ar fi rău să amintim câteva dintre ele.
- Micul palat de care pomeniţi, care a avut şansa să scape ca prin minune de la atâtea demolări succesive, este o frumoasă casă boierească, care însă nu-şi justifică apelativul de palat. Cel puţin în Occident, un palat are o altă alură, dar cu siguranţă că la vremea când Costache Suţu şi-a construit această casă, ea li s’a părut bucureştenilor un palat, faţă de casele de proporţii mult mai modeste care existau la noi. Acest Costache Suţu a fost un personaj ieşit din comun, întrucât funcţiile pe care le-a avut, până la cea de mare logofăt, nu i-au putut satisface ambiţiile. Nepot al domnitorului Mihail Suţu cel bătrân şi frate cu Mihalache vodă Suţu cel tânăr, eteristul, Costache se dorea şi el domnitor, cu atâta ardoare încât a fost de mai multe ori candidat la tronul Valahiei sau al Bulgariei, mergând până la a încerca să-l detroneze pe Gheorghe Dimitrie Bibescu în favoarea sa.
Nemulţumirea profundă a lui Costache venea din faptul că, deşi căsătorit cu o româncă, Luxiţa Racoviţă, continua să fie considerat străin, prin faptul că era născut la Constantinopol, precum tatăl său, beizadeaua Grigore Suţu, căsătorit şi el cu o pământeancă, Sevastiţa Dudescu, sora marelui logofăt Costache Dudescu, excentricul şi nesocotitul care a făcut praf imensa avere familială încercând să impresioneze protipendada de la Paris, Viena sau Baden-Baden, pentru a-şi sfârşi viaţa în cea mai cruntă mizerie.
Nu putem iarăşi să nu menţionăm în Moldova pe beizadeaua Nicolae Suţu, marele logofăt şi primul nostru economist, născut şi el la Constantinopol, dar care a trăit toată viaţa la noi, unde şi-a făcut o lungă carieră sub mai mulţi domnitori, însă fără a avea ambiţii de domnie, deşi fusese pregătit şi educat în acest scop de părinţii săi, Alecu vodă Suţu şi doamna Eufrosina Callimachi. Competenţa şi patriotismul său sunt şi astăzi unanim recunoscute. Din Neculai Suţu şi fratele său Grigore descind ramurile Suţuleştilor moldoveni, cu Alexandru Grigore Suţu, junimistul, şi fiul său Rudolf, autorul ,,Iaşilor de odinioară’’, bunicul meu. Moşu’ Rudolf a fost căsătorit cu Elena, fata unui inginer francez, Jules Cazaban, care s’a căsătorit în ,,dulşele târg al Ieşilor’’ cu Ida Ademollo, o italiancă din Florenţa, ambele familii şi ele împământenite la noi, precum Suţeştii.
- În recenta călătorie pe care aţi făcut-o la Florenţa aţi fost pe urmelor strămoşilor dvs. Căutările au fost fructuoase ?
- Stimata Doamnă, trăind în Occident de treizeci de ani, de când a binevoit să mă expulzeze Ceauşescu, am şansa, întrucât şansă este şi nicidecum vreun merit personal, de a putea călători oriunde în lume fără a fi milionar ! Florenţa este un oraş frumos şi curat, cu comori artistice la fiecare colţ de stradă, cum se spune, întrucât palatele şi muzeele abundă la tot pasul. Vă spuneam că străbunica mea era florentină. Străbunicul ei patern, Luigi Ademollo, a fost un pictor milanez, stabilit la Florenţa şi care, fără să fi fost un Rafael sau un Michelangelo, a fost totuşi un pictor neoclasic destul de cunoscut la vremea sa (1764-1849). Casa lui mai există încă în Florenţa, iar la biserica Santa Croce i-am găsit lespedea funerară. Frescele sale împodobesc nenumărate palate din Florenţa, Siena, Lucca, Pisa, Arezzo etc., cu singura precizare că aceste săli, lucru pe care îl ignoram, nu sunt deschise publicului. Or, sejurul meu a coincis cu puntea pe care au făcut-o italienii de vineri şi până miercuri, norocoşii, din cauza zilei de 1Mai. Muzeele erau deschise, însă conservatorii muzeelor care trebuiau să-mi acorde autorizaţiile nu lucrau, fiind plecaţi în week-end prelungit, poate la Paris sau la Ieşi ! În aceste condiţii am apucat să văd ceva, dar nu tot ce îmi propusesem.
Nu pot spune ca m-am dus degeaba, deoarece Toscana este superbă, iar în ultima zi am avut norocul să pot găsi bilete la concertul meu preferat, Orfeo ed Euridice de Gluck, dirijat de Riccardo Mutti în persoană. La acest concert m-am întâlnit cu un văr din Florenţa, un alt descendent al pictorului, de la care am reuşit să aflu unele date care-mi lipseau şi căruia i-am comunicat datele despre descendenţa moldovenească a străbunicei mele florentine. Inutil să va spun că ramura Cazaban-Ademollo din Moldova era totalmente ignorată de Cazabanii şi Ademolii care rămăseseră în Franţa şi în Italia. De ce ? Pentru că cei plecaţi nu au mai ţinut legătura cu familia rămasă, din motive necunoscute mie. Astfel de cazuri se mai întâmplă şi în zilele noastre, din păcate. Or, de aceea în vara aceasta, descendenţii Cazabanilor din Occident, la iniţiativa verii mele Manuela Cazaban din California, o mare sufletistă, moldoveancă, se înţelege, se întâlnesc la Carcassonne cu rudele lor, Cazabanii francezi si Ademolii italieni, după o despărţire de 150 ani !
- Călătoriţi de plăcere sau doar pentru interese genealogice ?
- Am călătorit dintotdeauna din pasiune, moştenită cu siguranţă de la Tatăl meu, care în tinereţea sa a călătorit peste tot în lume, dela Tokyo şi până la Nisa, unde se amuza să tragă chiar la hotelul Negresco, simplă coincidenţă de nume patronimic, hotel pe vremea aceea încă în vogă. Când au venit comuniştii, Tata a fost revocat din armată, fiind ofiţer regal, duşman al poporului, pentru că luptase pe Frontul de Răsărit, şi călătoriile sale s’au curmat brusc, devenind muritor de foame. Le-am continuat eu, după treizeci de ani, cu tot atâta pasiune. Dacă în aceste călătorii pot efectua şi cercetări genealogice, cu atât mai bine, însă de multe ori acestea pot fi infructuoase, din cauza informaţiilor eronate pe care le pot primi şi care mă ghidează în căutările mele.
Cu un astfel de tată, cu strămoşi materni greci, francezi şi italieni la fel de călători şi ei, era imposibil să nu mă molipsesc şi eu de febra … călătoriilor. Călătoresc în medie cam de patru-cinci ori pe an, pentru că mai mult nu-mi permit, nefiind încă la pensie, şi de fiecare dată abia aştept o ocazie spre a pleca către o nouă destinaţie. Însă, spre deosebire de un francez, eu am 27 ani întârziere, întrucât în perioada trăita acasă nu am putut ieşi niciodată din Ţară, ca mai toţi tinerii de vârsta mea.
- Cum a rămas figura bunicului Rudolf Suţu în amintirea familiei. Sunt poveşti care trec dela părinţi la copii, mici anecdote care fac istoria orala a unei familii. Aveţi astfel de poveşti despre Rudolf Suţu ?
- Rudolf Suţu, după cum bine ştiţi, Doamnă Guţanu, a fost un mare iubitor al Iaşilor, oraşul său natal. Am apreciat de altfel dintotdeauna acest plural acordat Iaşiului în titlul cărţii sale, ,,Iaşii de odinioară’’, asemeni Veneţiei lui Paul Morand, care în titlu devine ,,Venises’’, la plural, Veneţiile, cum s’ar zice, altă personalitate legată într’un fel de familia Suţu, întrucât s’a căsătorit la Paris cu Elena Chrisovelloni-Suţu. Moartea l-a surprins pe bunicul meu la Bucureşti, unde a rămas după refugiu, însă mormântul său se află, din dorinţa sa, şi la Bucureşti, la Bellu, dar şi la Iaşi, la Eternitatea. Din păcate, venind pe lume la un an după decesul său, eu nu l-am cunoscut decât din pioasele evocări ale familiei. Moşu’ Rudolf a fost un bun român care, sătul de stupiditatea conaţionalilor săi care continuau să-i considere pe Suţuleşti străini, greci, venetici, şi-a educat copiii într’un frumos spirit românesc fără cusur. Astfel încât, deşi i-a învăţat latineşte, nu le-a permis să înveţe şi elineşte, o mare pierdere culturală pentru ei. Bineînţeles că copiii erau bucuroşi să scape de o corvoadă, greaca fiind o limbă dificilă, însă după aceea, ca adulţi, au resimţit această lipsă. Ţin minte că Mama mea, împreună cu sora sa Rodica, pianista, au încercat după pensionare, fără prea mult succes, să înveţe corect această limbă dificilă. O rudă apropiată, principele Alexandru Mavrocordat, s’a oferit să le dea in mod amical lecţii de greacă, apoi totul a fost abandonat după moartea acestuia, din lipsă de alt profesor. Rudolf Suţu stăpânea această limbă, întrucât tatăl său, Alexandru Grigore Suţu, junimistul, fiul beizadelei Grigore Alexandru Suţu, era profesor de greacă printre altele.
Acesta, o altă personalitate deosebită a ramurii noastre moldoveneşti, a fost unul dintre protectorii lui Eminescu, pe care l-a şi tradus în franceză, lucru cunoscut a fi de o dificultate extremă, dar a fost şi un înfocat susţinător al Monarhiei române, care de-abia se instaurase. De fiecare dacă când suveranii poposeau în Iaşi, erau găzduiţi cu toate onorurile cuvenite în casa Nataliei Mavrocordat-Suţu din strada Săulescu, unde părinţii acesteia dădeau baluri şi recepţii de toată splendoarea şi unde, în 1847, Franz List l-a felicitat pe faimosul Barbu Lăutarul, pentru virtuozitatea talentului său. Suveranii erau invitaţi în fiecare an şi la balul dat de Grigore Suţu în palatul Suţu din Bucureşti, de care aţi pomenit mai înainte, pe 30 ianuarie, de Sfântul Grigore, când îi făceau cinstea de a-l onora cu augusta Lor prezenţă. Străbunicul meu era un bun pianist şi chiar un talentat desenator. Ca prin minune au ajuns până la mine câteva desene, dar şi un panou reprezentând stema Familiei regale, lucrare de marchetărie migălită de acesta şi pe care nu a mai apucat să o ofere tânărului rege. Profesor cu dragostea vocaţiei sale pedagogice, Alexandru Grigore Suţu era reputat a fi extrem de sever şi exigent, dar încurajându-şi în aşa fel elevii şi acordându-le o importanţă care îi determina pe aceştia să înveţe de ruşine, dacă nu din tragere de inimă. La o vizită inopinată a regelui la o oră de curs, acesta şi-a uimit elevii invitându-L pe monarh să ia loc într’o bancă până-şi termină de predat lecţia, misiunea sa, după care şi-a onorat suveranul aşa cum se cuvenea !
Dar ca să revenim la bunicul meu, un suflet de o mare sensibilitate, am să citez un paragraf dintr’un manuscris încă nepublicat, aflat în arhiva mea : ,,La mormântul meu, scrie Rudolf Suţu, să nu se oprească decât acei cu sufletul curat. Ei să nu-mi poarte niciun gând rău. Am trecut prin viaţă pe un singur drum, cu o datorie mare însă : să nu las în părăsire suflete nevinovate, cari au nevoe de sprijinul celor ce le-au dat viaţa. Tu trecător, care-mi vei ceti numele de pe cruce, vei şti că omului dispărut, dacă a fost cât a trăit om de treabă, îi va rămâne amintirea aşa. După ce, cu vremea, va fi uitat cu totul, uitarea îi va fi totuşi fără cuvinte rele. Cel care însă în viaţă a greşit, amară îi va fi amintirea după moarte. Nici măcar cenuşa, dacă-i va fi ars trupul, nu va mai găsi un colţişor nicăieri, pentru că nici văzduhul nu va putea să primească vreun fir, atât de grea va fi pedeapsa păcătosului... ’’ Acesta a fost bunicul meu, Rudolf Suţu, căruia încerc aici să-i aduc un pios omagiu.
- Numele pe care îl purtaţi este o povară ?
- Doamnă Guţanu, numele meu patronimic fiind Negrescu, lucrurile s'au simplificat oarecum pentru mine. Negrescu, n'o fi el un nume chiar atât de răspândit ca Popescu sau Ionescu, dar tot un ,,escu'' oarecare este, care-mi permitea să trec neobservat prin societate. Şi-apoi timpurile se mai schimbaseră, prigoana se mai potolise, Stalin murise de mai mulţi ani, iar Mama mea reuşise în sfârşit să fie angajată ca traducător la un institut, de unde până atunci nimeni nu vroia să angajeze un ,,duşman de clasă''. Doar Tatăl meu, alt ,,duşman al poporului'', cu patalama şi decoraţii pe care era mai bine să nu le ai pe vremea aceea, fiind obţinute pe Frontul de Răsărit, cum vi-am mai spus, nu reuşise să iasă din condiţia precară în care ajunsese, de ofiţer de elită deblocat din Armată cu o pensie de mizerie, de vreo câteva sute de lei. Şi aceasta deoarece Tata, din considerente de etică militară, nu a luptat şi pe celălalt front, iar apoi, după instaurarea comuniştilor la putere, a refuzat orice propunere de colaborare cu aceştia.
Indiferent de numele şi faptele părinţilor mei, problemele mele s'au ivit în ziua în care m-am revoltat şi atunci tovarăşii au scotocit prin dosarele de la Cadre, de la Securitate, şi au descoperit că ,,puiul de năpârcă'' pe care Statul l-a crescut la sân era fiul unor ,,bandiţi reacţionari'' , şi alte expresii, unele mai debile decât altele, întrucât erau lipsite de sens sau nu aveau acelaşi sens pentru toată lumea. Deci în anul 1977, inspirat de curajul lui Paul Goma, am decis să mă revolt împotriva regimului. Să întocmesc un protest, împreună cu patru tineri la fel de hotărâţi şi de revoltaţi (Dan Niţă, Ioan Marinescu, Nicolae Windisch şi Raymond Păunescu), să-l semnez cu numele şi adresa exactă (adică nu să-l semnez ,,un român din România’’, ceea ce era şi acesta un act de curaj, dar ceva mai reţinut), şi să-l trimit în Lumea liberă, în Occident. Mai precis, latura mea românească s’a revoltat, căci nu cred să fi fost nici cea grecească, nici cea franceză sau italiană, dacă nu cumva s-or fi revoltat toate laolaltă, cine mai ştie ! Revoltându-mă, am comis un act, nu de curaj, ci de disperare, m-am luat de gât cu Securitatea, să vedem care pe care ! Ne-am trezit cu toţii condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, ceea ce aş putea califica de floare la ureche pe lângă martiriul celor care au ispăşit douăzeci de ani de detenţie, dar totuşi o experienţă neplăcută faţă de miile de oameni care nu au avut niciodată de-a face în viaţă cu Securitatea sau cu Miliţia, în fine, am fost snopiţi în bătăi, am făcut greva foamei, am fost torturaţi, dar securiştii nu au reuşit să ne înfrângă. Deci se putea şi aşa. Astăzi, acest lucru este o joacă, o cucerire a democraţiei, toată lumea protestează împotriva regimului, a guvernului, exercitându-şi acest drept şi nimănui nu i se întâmplă nimic, dar pe vremea aceea situaţia era puţin diferită, dacă vă mai aduceţi aminte. Nu se prea protesta atunci, moda aceasta încă nu ajunsese la noi şi dacă vroiai să fii în pas cu moda sau avangardist, riscai să-ţi laşi oasele cine ştie prin ce puşcărie comunistă.
Acuma, dacă a purta numele de Suţu este o cinste sau o ruşine, o plăcere sau o povară, acesta este cu totul alt aspect. Cred că fiecare se poate simţi mândru sau ruşinat, indiferent de numele pe care îl poartă, doar în funcţie de faptele sale, şi în niciun caz nu are de ce să se fălească cu faptele altora, fie ei ascendenţii săi, întrucât meritul său personal în faptele acestora este inexistent. Orice nume însă, oricare ar fi el, cu atât mai mult un nume istoric, trebuie purtat cu cinste şi transmis la fel mai departe. Aceasta este o datorie.
- A contat în alegerea meseriei ?
- În această alegere, mai puţin în cazul în care cineva are înclinaţii excepţionale pentru o activitate oarecare, în general în familii se perpetuează o tradiţie deja existentă. Toţi bărbaţii din familia Tatălui meu au fost ofiţeri de carieră, lucru care nu mai putea fi luat în considerare în cazul meu, pentru că Armata îşi pierduse demnitatea şi în plus eu nu aveam nicio înclinaţie pentru meseria armelor, firea mea refuzând să accepte ideea unei autorităţi căreia să trebuiască să mă supun. Sunt oameni care în viaţă nu vor nici să comande, dar nici să fie comandaţi. Exista însă, în familia Mamei mele, o tradiţie literară, şi această pasiune mi s'a transmis, spre norocul meu, întrucât nu am avut deloc aptitudini pentru o carieră ştiinţifică şi cred că aş fi fost nespus de nefericit dacă nu aş fi avut în viaţă o pasiune artistică.
- De la început aş vrea să precizăm care este numele familiei dvs. : Suţu, cu s sau cu ş ?
- Doamnă Guţanu, numele familiei Suţu, în funcţie de ţara în care membrii acesteia au trăit sau în funcţie de limba folosită de cancelariile străine în corespondenţa oficială, a luat diverse forme, printre care putem aminti : Sudji, Sudci, Succi, Suzi, Suzzi, Suzo, Suzzo, Souzo, Souzzo, Suzu, Soutzi, Soutso, Soutsou, Soutsos, Soutzos, Soutzou, Soutzu, Sutzo, Sutzos sau Sutzu. La noi, nu ştiu din ce considerente, a apărut şi varianta Şuţu, care este incorectă, dar care s’a împământenit, ca să spunem aşa, întrucât deşi dicţionarele serioase menţionează forma corectă a numelui, care este Suţu, lumea continuă să spună Şuţu !
- Familia este cunoscută bucureştenilor mai ales din cauza micului palat din Piaţa Universităţii, dar aveţi mai multe personaje memorabile în familie. Cum nu toata lumea poate avea acces la formidabila dvs. carte, n-ar fi rău să amintim câteva dintre ele.
- Micul palat de care pomeniţi, care a avut şansa să scape ca prin minune de la atâtea demolări succesive, este o frumoasă casă boierească, care însă nu-şi justifică apelativul de palat. Cel puţin în Occident, un palat are o altă alură, dar cu siguranţă că la vremea când Costache Suţu şi-a construit această casă, ea li s’a părut bucureştenilor un palat, faţă de casele de proporţii mult mai modeste care existau la noi. Acest Costache Suţu a fost un personaj ieşit din comun, întrucât funcţiile pe care le-a avut, până la cea de mare logofăt, nu i-au putut satisface ambiţiile. Nepot al domnitorului Mihail Suţu cel bătrân şi frate cu Mihalache vodă Suţu cel tânăr, eteristul, Costache se dorea şi el domnitor, cu atâta ardoare încât a fost de mai multe ori candidat la tronul Valahiei sau al Bulgariei, mergând până la a încerca să-l detroneze pe Gheorghe Dimitrie Bibescu în favoarea sa.
Nemulţumirea profundă a lui Costache venea din faptul că, deşi căsătorit cu o româncă, Luxiţa Racoviţă, continua să fie considerat străin, prin faptul că era născut la Constantinopol, precum tatăl său, beizadeaua Grigore Suţu, căsătorit şi el cu o pământeancă, Sevastiţa Dudescu, sora marelui logofăt Costache Dudescu, excentricul şi nesocotitul care a făcut praf imensa avere familială încercând să impresioneze protipendada de la Paris, Viena sau Baden-Baden, pentru a-şi sfârşi viaţa în cea mai cruntă mizerie.
Nu putem iarăşi să nu menţionăm în Moldova pe beizadeaua Nicolae Suţu, marele logofăt şi primul nostru economist, născut şi el la Constantinopol, dar care a trăit toată viaţa la noi, unde şi-a făcut o lungă carieră sub mai mulţi domnitori, însă fără a avea ambiţii de domnie, deşi fusese pregătit şi educat în acest scop de părinţii săi, Alecu vodă Suţu şi doamna Eufrosina Callimachi. Competenţa şi patriotismul său sunt şi astăzi unanim recunoscute. Din Neculai Suţu şi fratele său Grigore descind ramurile Suţuleştilor moldoveni, cu Alexandru Grigore Suţu, junimistul, şi fiul său Rudolf, autorul ,,Iaşilor de odinioară’’, bunicul meu. Moşu’ Rudolf a fost căsătorit cu Elena, fata unui inginer francez, Jules Cazaban, care s’a căsătorit în ,,dulşele târg al Ieşilor’’ cu Ida Ademollo, o italiancă din Florenţa, ambele familii şi ele împământenite la noi, precum Suţeştii.
- În recenta călătorie pe care aţi făcut-o la Florenţa aţi fost pe urmelor strămoşilor dvs. Căutările au fost fructuoase ?
- Stimata Doamnă, trăind în Occident de treizeci de ani, de când a binevoit să mă expulzeze Ceauşescu, am şansa, întrucât şansă este şi nicidecum vreun merit personal, de a putea călători oriunde în lume fără a fi milionar ! Florenţa este un oraş frumos şi curat, cu comori artistice la fiecare colţ de stradă, cum se spune, întrucât palatele şi muzeele abundă la tot pasul. Vă spuneam că străbunica mea era florentină. Străbunicul ei patern, Luigi Ademollo, a fost un pictor milanez, stabilit la Florenţa şi care, fără să fi fost un Rafael sau un Michelangelo, a fost totuşi un pictor neoclasic destul de cunoscut la vremea sa (1764-1849). Casa lui mai există încă în Florenţa, iar la biserica Santa Croce i-am găsit lespedea funerară. Frescele sale împodobesc nenumărate palate din Florenţa, Siena, Lucca, Pisa, Arezzo etc., cu singura precizare că aceste săli, lucru pe care îl ignoram, nu sunt deschise publicului. Or, sejurul meu a coincis cu puntea pe care au făcut-o italienii de vineri şi până miercuri, norocoşii, din cauza zilei de 1Mai. Muzeele erau deschise, însă conservatorii muzeelor care trebuiau să-mi acorde autorizaţiile nu lucrau, fiind plecaţi în week-end prelungit, poate la Paris sau la Ieşi ! În aceste condiţii am apucat să văd ceva, dar nu tot ce îmi propusesem.
Nu pot spune ca m-am dus degeaba, deoarece Toscana este superbă, iar în ultima zi am avut norocul să pot găsi bilete la concertul meu preferat, Orfeo ed Euridice de Gluck, dirijat de Riccardo Mutti în persoană. La acest concert m-am întâlnit cu un văr din Florenţa, un alt descendent al pictorului, de la care am reuşit să aflu unele date care-mi lipseau şi căruia i-am comunicat datele despre descendenţa moldovenească a străbunicei mele florentine. Inutil să va spun că ramura Cazaban-Ademollo din Moldova era totalmente ignorată de Cazabanii şi Ademolii care rămăseseră în Franţa şi în Italia. De ce ? Pentru că cei plecaţi nu au mai ţinut legătura cu familia rămasă, din motive necunoscute mie. Astfel de cazuri se mai întâmplă şi în zilele noastre, din păcate. Or, de aceea în vara aceasta, descendenţii Cazabanilor din Occident, la iniţiativa verii mele Manuela Cazaban din California, o mare sufletistă, moldoveancă, se înţelege, se întâlnesc la Carcassonne cu rudele lor, Cazabanii francezi si Ademolii italieni, după o despărţire de 150 ani !
- Călătoriţi de plăcere sau doar pentru interese genealogice ?
- Am călătorit dintotdeauna din pasiune, moştenită cu siguranţă de la Tatăl meu, care în tinereţea sa a călătorit peste tot în lume, dela Tokyo şi până la Nisa, unde se amuza să tragă chiar la hotelul Negresco, simplă coincidenţă de nume patronimic, hotel pe vremea aceea încă în vogă. Când au venit comuniştii, Tata a fost revocat din armată, fiind ofiţer regal, duşman al poporului, pentru că luptase pe Frontul de Răsărit, şi călătoriile sale s’au curmat brusc, devenind muritor de foame. Le-am continuat eu, după treizeci de ani, cu tot atâta pasiune. Dacă în aceste călătorii pot efectua şi cercetări genealogice, cu atât mai bine, însă de multe ori acestea pot fi infructuoase, din cauza informaţiilor eronate pe care le pot primi şi care mă ghidează în căutările mele.
Cu un astfel de tată, cu strămoşi materni greci, francezi şi italieni la fel de călători şi ei, era imposibil să nu mă molipsesc şi eu de febra … călătoriilor. Călătoresc în medie cam de patru-cinci ori pe an, pentru că mai mult nu-mi permit, nefiind încă la pensie, şi de fiecare dată abia aştept o ocazie spre a pleca către o nouă destinaţie. Însă, spre deosebire de un francez, eu am 27 ani întârziere, întrucât în perioada trăita acasă nu am putut ieşi niciodată din Ţară, ca mai toţi tinerii de vârsta mea.
- Cum a rămas figura bunicului Rudolf Suţu în amintirea familiei. Sunt poveşti care trec dela părinţi la copii, mici anecdote care fac istoria orala a unei familii. Aveţi astfel de poveşti despre Rudolf Suţu ?
- Rudolf Suţu, după cum bine ştiţi, Doamnă Guţanu, a fost un mare iubitor al Iaşilor, oraşul său natal. Am apreciat de altfel dintotdeauna acest plural acordat Iaşiului în titlul cărţii sale, ,,Iaşii de odinioară’’, asemeni Veneţiei lui Paul Morand, care în titlu devine ,,Venises’’, la plural, Veneţiile, cum s’ar zice, altă personalitate legată într’un fel de familia Suţu, întrucât s’a căsătorit la Paris cu Elena Chrisovelloni-Suţu. Moartea l-a surprins pe bunicul meu la Bucureşti, unde a rămas după refugiu, însă mormântul său se află, din dorinţa sa, şi la Bucureşti, la Bellu, dar şi la Iaşi, la Eternitatea. Din păcate, venind pe lume la un an după decesul său, eu nu l-am cunoscut decât din pioasele evocări ale familiei. Moşu’ Rudolf a fost un bun român care, sătul de stupiditatea conaţionalilor săi care continuau să-i considere pe Suţuleşti străini, greci, venetici, şi-a educat copiii într’un frumos spirit românesc fără cusur. Astfel încât, deşi i-a învăţat latineşte, nu le-a permis să înveţe şi elineşte, o mare pierdere culturală pentru ei. Bineînţeles că copiii erau bucuroşi să scape de o corvoadă, greaca fiind o limbă dificilă, însă după aceea, ca adulţi, au resimţit această lipsă. Ţin minte că Mama mea, împreună cu sora sa Rodica, pianista, au încercat după pensionare, fără prea mult succes, să înveţe corect această limbă dificilă. O rudă apropiată, principele Alexandru Mavrocordat, s’a oferit să le dea in mod amical lecţii de greacă, apoi totul a fost abandonat după moartea acestuia, din lipsă de alt profesor. Rudolf Suţu stăpânea această limbă, întrucât tatăl său, Alexandru Grigore Suţu, junimistul, fiul beizadelei Grigore Alexandru Suţu, era profesor de greacă printre altele.
Acesta, o altă personalitate deosebită a ramurii noastre moldoveneşti, a fost unul dintre protectorii lui Eminescu, pe care l-a şi tradus în franceză, lucru cunoscut a fi de o dificultate extremă, dar a fost şi un înfocat susţinător al Monarhiei române, care de-abia se instaurase. De fiecare dacă când suveranii poposeau în Iaşi, erau găzduiţi cu toate onorurile cuvenite în casa Nataliei Mavrocordat-Suţu din strada Săulescu, unde părinţii acesteia dădeau baluri şi recepţii de toată splendoarea şi unde, în 1847, Franz List l-a felicitat pe faimosul Barbu Lăutarul, pentru virtuozitatea talentului său. Suveranii erau invitaţi în fiecare an şi la balul dat de Grigore Suţu în palatul Suţu din Bucureşti, de care aţi pomenit mai înainte, pe 30 ianuarie, de Sfântul Grigore, când îi făceau cinstea de a-l onora cu augusta Lor prezenţă. Străbunicul meu era un bun pianist şi chiar un talentat desenator. Ca prin minune au ajuns până la mine câteva desene, dar şi un panou reprezentând stema Familiei regale, lucrare de marchetărie migălită de acesta şi pe care nu a mai apucat să o ofere tânărului rege. Profesor cu dragostea vocaţiei sale pedagogice, Alexandru Grigore Suţu era reputat a fi extrem de sever şi exigent, dar încurajându-şi în aşa fel elevii şi acordându-le o importanţă care îi determina pe aceştia să înveţe de ruşine, dacă nu din tragere de inimă. La o vizită inopinată a regelui la o oră de curs, acesta şi-a uimit elevii invitându-L pe monarh să ia loc într’o bancă până-şi termină de predat lecţia, misiunea sa, după care şi-a onorat suveranul aşa cum se cuvenea !
Dar ca să revenim la bunicul meu, un suflet de o mare sensibilitate, am să citez un paragraf dintr’un manuscris încă nepublicat, aflat în arhiva mea : ,,La mormântul meu, scrie Rudolf Suţu, să nu se oprească decât acei cu sufletul curat. Ei să nu-mi poarte niciun gând rău. Am trecut prin viaţă pe un singur drum, cu o datorie mare însă : să nu las în părăsire suflete nevinovate, cari au nevoe de sprijinul celor ce le-au dat viaţa. Tu trecător, care-mi vei ceti numele de pe cruce, vei şti că omului dispărut, dacă a fost cât a trăit om de treabă, îi va rămâne amintirea aşa. După ce, cu vremea, va fi uitat cu totul, uitarea îi va fi totuşi fără cuvinte rele. Cel care însă în viaţă a greşit, amară îi va fi amintirea după moarte. Nici măcar cenuşa, dacă-i va fi ars trupul, nu va mai găsi un colţişor nicăieri, pentru că nici văzduhul nu va putea să primească vreun fir, atât de grea va fi pedeapsa păcătosului... ’’ Acesta a fost bunicul meu, Rudolf Suţu, căruia încerc aici să-i aduc un pios omagiu.
- Numele pe care îl purtaţi este o povară ?
- Doamnă Guţanu, numele meu patronimic fiind Negrescu, lucrurile s'au simplificat oarecum pentru mine. Negrescu, n'o fi el un nume chiar atât de răspândit ca Popescu sau Ionescu, dar tot un ,,escu'' oarecare este, care-mi permitea să trec neobservat prin societate. Şi-apoi timpurile se mai schimbaseră, prigoana se mai potolise, Stalin murise de mai mulţi ani, iar Mama mea reuşise în sfârşit să fie angajată ca traducător la un institut, de unde până atunci nimeni nu vroia să angajeze un ,,duşman de clasă''. Doar Tatăl meu, alt ,,duşman al poporului'', cu patalama şi decoraţii pe care era mai bine să nu le ai pe vremea aceea, fiind obţinute pe Frontul de Răsărit, cum vi-am mai spus, nu reuşise să iasă din condiţia precară în care ajunsese, de ofiţer de elită deblocat din Armată cu o pensie de mizerie, de vreo câteva sute de lei. Şi aceasta deoarece Tata, din considerente de etică militară, nu a luptat şi pe celălalt front, iar apoi, după instaurarea comuniştilor la putere, a refuzat orice propunere de colaborare cu aceştia.
Indiferent de numele şi faptele părinţilor mei, problemele mele s'au ivit în ziua în care m-am revoltat şi atunci tovarăşii au scotocit prin dosarele de la Cadre, de la Securitate, şi au descoperit că ,,puiul de năpârcă'' pe care Statul l-a crescut la sân era fiul unor ,,bandiţi reacţionari'' , şi alte expresii, unele mai debile decât altele, întrucât erau lipsite de sens sau nu aveau acelaşi sens pentru toată lumea. Deci în anul 1977, inspirat de curajul lui Paul Goma, am decis să mă revolt împotriva regimului. Să întocmesc un protest, împreună cu patru tineri la fel de hotărâţi şi de revoltaţi (Dan Niţă, Ioan Marinescu, Nicolae Windisch şi Raymond Păunescu), să-l semnez cu numele şi adresa exactă (adică nu să-l semnez ,,un român din România’’, ceea ce era şi acesta un act de curaj, dar ceva mai reţinut), şi să-l trimit în Lumea liberă, în Occident. Mai precis, latura mea românească s’a revoltat, căci nu cred să fi fost nici cea grecească, nici cea franceză sau italiană, dacă nu cumva s-or fi revoltat toate laolaltă, cine mai ştie ! Revoltându-mă, am comis un act, nu de curaj, ci de disperare, m-am luat de gât cu Securitatea, să vedem care pe care ! Ne-am trezit cu toţii condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, ceea ce aş putea califica de floare la ureche pe lângă martiriul celor care au ispăşit douăzeci de ani de detenţie, dar totuşi o experienţă neplăcută faţă de miile de oameni care nu au avut niciodată de-a face în viaţă cu Securitatea sau cu Miliţia, în fine, am fost snopiţi în bătăi, am făcut greva foamei, am fost torturaţi, dar securiştii nu au reuşit să ne înfrângă. Deci se putea şi aşa. Astăzi, acest lucru este o joacă, o cucerire a democraţiei, toată lumea protestează împotriva regimului, a guvernului, exercitându-şi acest drept şi nimănui nu i se întâmplă nimic, dar pe vremea aceea situaţia era puţin diferită, dacă vă mai aduceţi aminte. Nu se prea protesta atunci, moda aceasta încă nu ajunsese la noi şi dacă vroiai să fii în pas cu moda sau avangardist, riscai să-ţi laşi oasele cine ştie prin ce puşcărie comunistă.
Acuma, dacă a purta numele de Suţu este o cinste sau o ruşine, o plăcere sau o povară, acesta este cu totul alt aspect. Cred că fiecare se poate simţi mândru sau ruşinat, indiferent de numele pe care îl poartă, doar în funcţie de faptele sale, şi în niciun caz nu are de ce să se fălească cu faptele altora, fie ei ascendenţii săi, întrucât meritul său personal în faptele acestora este inexistent. Orice nume însă, oricare ar fi el, cu atât mai mult un nume istoric, trebuie purtat cu cinste şi transmis la fel mai departe. Aceasta este o datorie.
- A contat în alegerea meseriei ?
- În această alegere, mai puţin în cazul în care cineva are înclinaţii excepţionale pentru o activitate oarecare, în general în familii se perpetuează o tradiţie deja existentă. Toţi bărbaţii din familia Tatălui meu au fost ofiţeri de carieră, lucru care nu mai putea fi luat în considerare în cazul meu, pentru că Armata îşi pierduse demnitatea şi în plus eu nu aveam nicio înclinaţie pentru meseria armelor, firea mea refuzând să accepte ideea unei autorităţi căreia să trebuiască să mă supun. Sunt oameni care în viaţă nu vor nici să comande, dar nici să fie comandaţi. Exista însă, în familia Mamei mele, o tradiţie literară, şi această pasiune mi s'a transmis, spre norocul meu, întrucât nu am avut deloc aptitudini pentru o carieră ştiinţifică şi cred că aş fi fost nespus de nefericit dacă nu aş fi avut în viaţă o pasiune artistică.
