Sculptorul Sorin Purcaru

Sanda Stirbey Cantacuzino

Anne si Sherban Cantacuzino, cu fiica lor Ilinca

 

Pe domnul Şerban Cantacuzino, architect londonez, l-am cunoscut la începutul anilor ’90, atunci cînd venise să vorbească, într-o frumoasă limbă română, despre celălalt architect Cantacuzino, George Matei. Cum G.M. Cantacuzino a fost un personaj fermecător, renascentist, încăperea se umpluse cu lume. Apoi ne-am mai întîlnit de cîteva ori, în România. Urmăream cu interes intensa activitate de recuperare de la Pro Patrimonio (http://www.propatrimonio.org/), expoziţiile cu lucrările tatălui său şi ale fiicei sale, Ilinca Cantacuzino.

M-a bucurat invitaţia la cină pe care am primit-o atunci cînd eram la Londra. Am coborît emoţionată din maşina doctorului, soţul Ilincăi. Dar uşa casei s-a deschis larg, doamna Cantacuzino m-a strigat şi, cu un zîmbet larg, şi-a deschis braţele. Atunci mi-a dispărut orice urmă de nervozitate. M-am simţit bine şi am savurat fiecare moment petrecut în casa familiei. Căldura căminului englezesc în care se vorbeşte mult despre România, în care fiecare lucru are o istorie pe care o descoperi mai devreme sau mai tîrziu, cu fotografii (printre care şi cea a prinţului Charles, cu care gazda a lucrat la un moment dat), toate acestea m-au făcut să mă simt extraordinar de bine. Îmi pare rău totuşi că nu l-am fotografiat pe architect în timp ce prepara sosul pentru aperitiv, cu atenţia şi concentrare unui alchimist. Rezultatul elaborioasei lucrări a fost delicios , ca de altfel toată excelenta cină preparată de doamna Annie Cantacuzino.

Subiectele de conversaţie au fost mai mult româneşti, domnul Cantacuzino acceptînd să răspundă curiozităţilor mele. Cum nu ştiam prea multe despre mama domniei sale, Sanda Ştirbey, al cărei castel, în Dărmăneşti-Bacău, îl vizitasem într-o vară, l-am rugat să-mi vorbească desprea ea.

  Maturizarea timpurie a Sandei s-a datorat morţii tatălui, de tifos, atunci cînd ea avea doar 9 ani! Ne-o  putem imagina capabilă să o consoleze pe tînăra ei mamă rămasă văduvă . Fotografiile ne arată un splendid copil ajungînd o splendidă tînără femeie cu un spectaculos păr lung blond. S-a logodit la 16 ani, s-a căsătorit la 17, a pierdut o sarcină la 18, a născut un băiat la 18 şi o fată doi ani şi jumătate mai tîrziu.

Sora mai mică a Sandei, Marina, a avut o cu totul altă personalitate, băieţoasă în copilărie şi avînd mai tîrziu mai mulţi prieteni bărbaţi, cîini, maşini rapide şi un aeroplan. S-a măritat pînă la urmă la 30 de ani şi a vut doi băieţi. Ea a fost naşa mea de botez şi mătuşa mea favorită în copilărie. Sub comunism, cu soţul închis pentru 11 ani, a fost curajoasă, neînfricată, în întregime incoruptibilă şi neacceptînd nici un compromis. Devenită dură în aceste circumstanţe, era departe de a fi o persoană caldă, iubitoare, cheltuitoare. Ea trebuie să fi avut gena Ştirbey, în timp ce Sanda, aproape cu certitudine, avea gena mamei ei, Băleanu, fiind atît de diferită de sora ei.

Amîndouă surorile păreau,  privite din afară, calme şi cu o mare stăpînire de sine. N-am văzut-o niciodată pe mama plîngînd, şi doar în cîteva ocazii pierzîndu-şi cumpătul. Sanda era curajoasă, ca şi sora ei, dar şi-a folosit curajul ca să constriuască o nouă viaţă pentru ea şi pentru copiii ei în Anglia. Era o mamă minunată , echilibrată în felul în care ne trata, astfel că nici unul dintre noi nu se simţea neglijat în favoarea celuilalt, atît de diferită de Marina cu evidentul ei favoritism pentru fiul ei cel mic. Cînd venea să mă viziteze la şcoală ( avea puţin peste treizeci de ani), îmi amintesc că eram extrem de mîndru de frumuseţea şi tinereţea ei.

Încă de pe cînd era în România, înainte de război, Sanda şi-a descoperit dragostea pentru muzică, astfel că la 7 ani am primit lecţii de muzică. Făcea şi ea ore cu aceeaşi profesoară, strălucitoarea şi însufleţitoarea Manya Botez. Lecţiile muzică pentru mama mea şi pentru mine însemnau şi mersul la concertele de la Ateneu, o experienţă de neuitat în acei ani premergători războiului, cînd Bucureştiul beneficia de prezenţa  lui Enescu, Lipatti, Haskill, Georgescu, Jora, şi de vizitatori ca Weingartner, Backhaus şi Menuhin.

Mai tîrziu, în Anglia, cînd vremurile erau grele, Sanda tot se descurca astfel încît să ne dea nouă, copiilor ei , tot ce era posibil şi cumva să ne dea tot ce aveam nevoie. În timpul războiului a învăţat să gătească şi să crească păsări în curtea din spatele casei. Ba chiar a şi publicat căteva reţete ca să facă rost de ceva bani. După război a înfiinţat o crescătorie de păsări comercială care s-a dovedit a avea nevoie multe îndelungi ore de muncă. Odată cu comunismul, în România a venit  arestare şi încarcerarea soţului ei, exproprierea proprietăţilor private, pierderea iubitului ei  Dărmăneşti, (proprietatea şi casa mamei ei),  boala şi moartea mamei ei, toate acestea cred că erau frustrante pentru că îi erau inaccesibile şi îi produceau groaznice suferinţe .Ca studenţi şi tineri căsătoriţi, sora mea şi cu mine eram bineînţeles informaţi în legătură cu tot ce se întîmplă, dar niciodată n-a încercat să ne împărtăşească  suferinţa ei. Nu se plîngea niciodată şi nu-şi arăta niciodată nefericirea într-un mod demonstrativ, arătînd astfel o uimitoare stăpînire de sine. Cînd a înaintat în vîrstă  a făcut o formă de artrită care trebuie să-i fi dat mari dureri , dar chiar şi în cazul unor astfel de neplăceri fizice  ea nu s-ar fi plîns niciodată. O moştenire de la bunica mea maternă m-a pus în situaţia de a-mi ajuta financiar mama, ceea ce a dus în cele din urmă la închiderea crecătoriei de păsări şi ea s-a concentrat la crearea unei grădini la nou achiziţionata casă. A devenit un grădinar pasionat, lucrînd pînă noaptea tîrziu şi expertă în trandafiri. Mai presus de orice, cînd au venit copiii, a putut să-şi permită bucuriile ei de bunică. Fiind o minunată mamă pentru cei doi copii ai ei, ea a devenit o minunată bunică pentru toţi cei şapte nepoţi.

Cum de au ales părinţii dvs. tocmai Anglia pentru ca mama dvs. să plece împreună cu cei doi copii?

De ce au ales mama şi tatăl meu Anglia ? În anii premergători războiului îşi făcuseră cîţiva prieteni englezi , cărora le plăcea România atît de mult încît veneau în fiecare  vară în România, stînd mai mult la bunica mea la Dărmăneşti.

Ei mă ştiau ca fiind un copil mai degrabă răsfăţat şi dificil şi s-au gîndit că mi-ar face bine cîţiva ani într-o şcoală publică englezească (în Anglia şcolile numite publice sînt cele particulare, nota LG). Acest punct de vedere a fost întărit de către ataşatul militar  al ambasadei britanice la Bagdad cu care stătuseră mama şi tatăl meu în 1935, în drumul lor spre Iran. Alt lucru demn de amintit este că, deşi părinţii mei spuneau în mod deschis că mă duceam la şcoală în Anglia doar pentru cîţiva ani înainte de a-mi termina  studiile în România, ei trebuie să fi fost conştienţi de posibilitatea unui război şi de mai marea siguranţa pe care o dădea o insulă.

A revenit vreodată mama dvs. în România? Şi-a dorit să revină ?

Cît priveşte România şi întoarcerea în România, mama mea nu făcea compromisuri. România comunistă şi postcomunistă, în care nu şi-ar fi dorit să se întoarcă şi împotriva căreia a dezvoltat un profund antagonism, era privită de către ea ca fiind ţara care a deposedat-o de tot ce avea, atît material cît şi spiritual, care a rupt-o de familie şi care i-a ucis soţul mult iubit. Pentru ea România aparţinea trecutului, şi  România era descrisă şi despre ea le vorbea cu pasiune nepoţilor ei.

Un personaj extraordinar, o româncă excepţională, care revine adesea în poveştile nepoatei sale Ilinca şi ale lui Martin, care mi-au povestit că pentru locuitorii micului sat englezesc Sanda Cantacuzino, născută Ştirbey, era simplu Prinţesa.

                                                                            Laura Guţanu

Interviu aparut in revista TIMPUL. 

Violet Lake Swimsuits

E inca vremea costumelor de baie. O buna alegere este unul de la brandul londonez Violet Lake. Imi plac costumele intregi  care se potrivesc pe orice silueta si pe care firma le livreaza pentru orice marime. Ideea este a unei fashion editor din Londra in care mereu viseaza la soare, Ursula Lake. Parerea mea este ca i-a iesit. 
Si daca aveti inca silueta de silfida cu care se poate lauda si creatoarea marcii, iata inca citeva alternative.

Pe toate le puteti gasi la http://www.violet-lake.com/. Asa ca ...Enjoy, ladies !

Fresh Smell of Garden Roses

Cristian Mungiu

*

Interviu aparut in TIMPUL, 2012.

*

O jumătate de zi am tot umblat după Cristian Mungiu pentru interviu. Am fost stalker fără voie, dar cu beneficii, pentru că în timpul drumurilor astea cu şi după regizor  am reuşit să schimb cîteva vorbe cu Valeriu Andriuţă şi cu Dana Tăpălagă, actori minunaţi şi oameni calzi. Am aflat multe despre ei şi depre film. Toate astea într-o permanentă grabă între un cinematograf şi altul. Spre miezul nopţii am reuşit să stau de vorbă pe îndelete cu Cristian.

Cum de ai trecut de la filme precum Occident, o comedie tandră, sentimentală, la filmele astea mai dure cumva, care stîrnesc controverse ?

Am  făcut un film, am produs un film acum doi ani care se chema Amintiri din Epoca de Aur, care era perfect pe linia din Occident.

Dra nu era doar filmul tău, era un omnibus…

Nu era filmul meu. Problema e aşa : dacă aş vrea tot timpul din lume şi n-ar trebui  să muncesc ca să trăiesc şi aş avea o mare casă de producţie, mi-ar plăcea să pot dezvolta o limie de film popular pentru spectatori, pentru că ştiu că e nevoie de film popular, şi o linie de film de autor. Cînd mi-am început cariera, am avut de ales între astea două direcţii. Mi s-a părut  că primul lucru pe care voiam să-l încerc era că dacă pot să fac un film care să funcţioneze foarte bine în raport cu spectatorii. L-am făcut. Am constatat că pot să-l fac, am avut o reacţie foarte bună şi afară, şi mai cu seamă în România. După  aceea am vrut să văd dacă pot să fac şi film de autor despre un mod mai tramşant de a înţelege cinematograful, un mod mai polemic, dar la fel de onest şi la fel de important, doar că adresat unui altfel de public sau, nu ştiu, unui public în altă stare, care are nevoie de altceva. România e o ţară foarte mică, cu foarte puţini oameni care merg la cinema. Nouă ne iau 2, 3, 5 ani ca să trecem de la un film la altul, şi atunci trebuie să faci nişte alegeri. Eu am hotărît că în momemntul de faţă am prea puţin timp la dispoziţie să fac toate lucrurile de pe lume  şi e  important să fac lucrurile cele mai grele şi cele mai puternice pe care pot să le fac. Mi-ar plăcea să pot să produc şi să scriu comedie cum  am făcut acum doi ani pentru colegii mei, am în plan să produc un film de comedie, sper  că într-un an şi jumătate. N-am să-l scriu eu, dar e un film bun şi regizat de cine trebuie, dar eu trebuie să continui să fac ce-mi e cel mai aproape de felul meu de a înţelege de acum, şi  în momentul de faţă, nu ştiu, cred că la ce se întîmplă în jur, modul ăsta  de exprimare mi-e mai aproape de suflet decît detaşarea de care eram capabil acum 10 ani.

Mai scrii ? Ţin minte că între Occident şi 432 ţi-am citit poveştile pe un site. Am recunoscut cîteva în Amintiri din Epoca de Aur.

Şi stilul şi întîmplări…Nu mai scriu pentru că…Cum să zic, nu Palme d’Or-ul mi-a schimbat viaţa, ci faptul că am devenit părinte mi-a schimbat viaţa. Şi atunci am redus la minimum toate lucrurile pe care puteam să le fac, pentru că nu am timp să fac nimic altceva decît să-mi scriu, să-mi produc propriile filme, să-mi duc copilul la şcoală şi să-mi văd de casă şi de familie, şi să-mi conduc, aşa cum mă duce capul, cariera asta…Nu cariera, că nu e un cuvînt bun, prezenţa asta cinematografică în România, care nu constă numai în a face filme. Organizez un festival acum, sînt implicat în tot soiul de programme de educaţie…Constat că am pierdut, o dată cu sălile alea, un public întreg care nu mai are obiceiul să meargă la cinema, şi care o dată cu obiceiul a pierdut şi obiceiul de a vedea o categorie întreagă de filme. Ştii că un obicei de tipul ăsta se pierde cumva  uşor, dar se cîştigă foarte greu. Spectatorul de mall nu e spectatorul nostru. Noi ne adresăm filmele cuiva care vrea să vadă anume filmul nostru, nu se duce la 4.20 la cinema să vadă ce film începe atunci. Pentru asta am avea nevoie de cu totul altfel de respect în ţara asta, avem nevoie nu numai ca cineva să ne bată pe spate şi să ne încurajeze, ci să creeze acel sistem de săli de film de artă cum sînt în toate ţările  civilizate, să investescă în educaţie…în cultură pînă la urmă, că nu trebuie să fie o cultură cinematografică neaparat, dacă măcar citeşti şi ai o cultură oarecare la 19 ani, şi eşti obişnuit cu altfel de ritm, poate că poţi să vezi şi un film ca ăsta. Dacă nu, te ia complet pe nepregătite, dacă toată viaţa ai văzut seriale americane şi desene animate americane, cum ai să poţi să vezi dintr-o data ceva desfăşurat într-un asemenea ritm ? O să ţi se pară un animal care nu există. Ei, toate lucrurile astea iau foarte mult timp, încerc de o bună bucată de vreme să am cel mai bun randament posibil…E foarte greu pentru că am o casă de producţie prin care îmi produc filmele şi care înseamnă deja o răspundere : sînt oameni care lucrează acolo, ia şi asta timp şi atunci…

Mai faci publicitate ?

Depinde cînd…În primii doi sau trei ani după 4 luni n-am putut să fac deloc pentru că călătoream mult şi pentru că dacă mă atingeam de ceva publicitar era un subiect în sine că făceam spotul ăla, şi preferam să renunţ, pentru că eu nu vînd faptul că fac reclamă unui produs, ci îl fac ca un om care a învăţat o meserie. În clipa în care lucrurile s-au calmat, am făcut cred un ansau doi ceva publicitate, dar foarte selectiv, Acuma nu se pune problema pentru că turneul ăsta de promovare continuă, dar, uite, de exemplu vorbeam cu unul dintre invitaţii noştri la festival, pînă şi lucrul ăsta e cu totul altfel în România, şi cu totul aştfel în altă ţară. Vorbeam cu unul dintre regizorii care au fost la Cannes şi care a făcut un singur spot în viaţa lui, şi n-a luat niciodată Palme d’Or, pentru spotul ăla a fost plătit cu 200.000 de euro, pentru că a primit un premiu, o dată, la Cannes, şi brandul acela s-a mîndrit aşa de tare cu acest fapt încît i-a oferit această sumă, ori eu  n-am cîştigat în toată viaţa de publicitate banii ăştia, lucrînd zeci de spoturi, din cauză că e altă lume. Şi înţeleg că e altă lume, e o lume care trăieşte în alte coordonate…Nu mă deranjează diferenţa financiară, mă deranjează diferenţa de respect. Înţelegerea în ţara lui e cu totul alta pentru ce a realizat el, aicea la noi e…aşa cum e.

De ce ai ţinut să fie lansat filmul în Festivalul Cannes la Bucureşti ? Ca să fie tot legat de Cannes ?

Dacă aş fi putut să-l lansez cînd aş fi vrut, l-aş fi lansat concomitent cu proiecţia de la Cannes. Odată, în aceeaşi seară. Aşa mi-at fi plăcut. Numai că la noi, ca să poţi să lansezi un film la cinema trebuie să faci o aplicaţie cu vreo 6 luni înainte. Ori eu cu 6 luni înainte nu începusem să filmez, înţelegi ? Nu vaem cum să-mi pun problema unei distribuţii care înseamnă costuri, înseamnă producţie, printurile pe care le vezi, bune proaste cum sînt…Deci n-am putut să încep sincron. După mai, nu prea mai ai cum să începi imediat comercial pentru că studenţii pleacă în vacanţă şi vine vara, şi vin filmele alea americane de vară, şi poţi să începi cînd vin studenţii. Studenţii revin în octombrie, şi nu vreau niciodată să încep mai devreme pentru că am aşa cumva credinţa că cei care stau măcar pe net mai mult şi au căît de cît contact cu un anume gen de civilizaţie, sînt cei tineri, Proiectez asta asupra lor, nu ştiu dacă e adevărat sau nu, şi atunci întotdeauna îmi doresc să încep după ce studenţii s-au recoagulat din oraşele lor în centrele universitare. Şi uite aşa ajungem la luna octombrie. Iar ca să-i stabileşti o dată în luna ocrombrie în care să ai un profil, nu puteam să găsesc altceva  mai potrivit decît să-l leg de un eveniment care are un profil, şi atunci am preferat să înceapă imediat după festival pentru că e legat de Cannes, pentru că fetivalul mi-a permis să promovez filmul, şi filmul mi-a permis să promovez festivalul, şi cumva, dacă tot n-am putut să-mi împlinesc planul meu de început, a fost logic aşa.

O să mai organizezi caravana cinematografică prin ţară şi cu filmul După dealuri ?

N-o să mai organizez o caravană în sensul în care filmul o să fie proiectat aici şi mîine în altă parte, cu nişte maşini care să poarte echipamentul, cum am mai organizat. Eu am făcut lucrul asta ca să dau un exemplu, un exemplu extrem, de ce trebuie să facem într-o ţară în care am avut norocul să se cîştige un Palme d’Or, că sînt foarte multe ţări care au o cinematografie foarte bună, dar uite n-au norocul ăsta. Din păcate, în loc să fie un exemplu, la cum sînt înţelese lucrurile acum în România, văd că a devenit o modă, a devenit acum o modalitate alternativă. Adică ce trebuia să atragă atenţia asupra unei nevoi, a devenit o modalitate acceptabilă, ori nu sîntem în India, îmi pare rău să zic, acolo e altă realitate, acolo e frumos să te duci cu filmul, toată lumea îl vede pe ecran şi pe o parte şi pe alta. Totuşi sîntem  în Europa, şi atunci o să fac un efort…Efortul pe care îl fac de data asta e de altă natură. Am promis că organizez o proiecţie pe banii noştri şi ai unor companii  care ne sprijină, în toate locurile în care există un interes minimal al unui grup de oameni, de, să zic o sută, sute de oameni care vor să vadă filmul. Eu vin şi organizez o proiecţie. Au, n-au cinematograf, nu ştiu, mă descurc, aduc echipament de proiecţie, închiriez o sală şi fac o proiecţie. Lucrăm la modalitatea ca chestia asta să fie foarte precisă ca mesaj, să putem să primi pe pagina filmului aceste solicitări. Şi mai fac un efort : fac efortul să aduc filmul în cît mai multe locuri din ţară. Problema care e ? Dacă în oraşul meu iubit calitatea proiecţiei e asta pe care ai văzut-o în seara asta, cum să duc eu filmul ăsta în alte 15-20 de locuri care mai au o sală din 1960 ? În ce măsură mai e ăla filmul meu ? Nu e filmul meu.

Da, dar chiar aşa cu micile sau marile imperfecţiuni de proiecţie, filmul te prinde, şi nu e un film de o oră, e unfilm de două ore şi jumătate.

Ăsta e  un mare compliment, dar e o rigoare tehnică  minimală a proiectării unui film. Filmul nu înseamnă cam ce am vrut eu să fac, înseamnă exact ce am vrut eu să fac.

Da, să auzi ce spun actorii…

Să auzi ce spun actorii, să auzi fiecare sunet pe care-l puna colo, că eu nu am muzică, şi să vezi, nu să vezi ca prin ceaţă şi ca prin nori. Să vezi ce am făcut acolo, pentru că am petrecut două săptămîni numai să reglez nivelul de culoare pe fiecare cadru, ca la sfîrşit să se vadă ca un film deja filmat de pe ecran şi pus pe Internet. Nu e OK !

La Cannes cum s-a văzut ?

Cum să se vadă ? La Cannes se vede şi se aude totul mai bine decît în laboratorul Kodak din Bucureşti în care facem filmele. E cu totul altceva şi de aceea m-am bucurat că actorii au fost acolo. Nu există un alt moment mai potrivit pentru un film decît acolo, în ciuda exigenţei şi a presiunii fenomenale pe care le simţi, pentru că nu există nici o garanţie că filmul o să fie bine primit, dar atenţia care i se dă şi calitatea tehnică nu se discută…

E implicită…

E absolut normal, nu despre asta vorbim…Se vede, se aude, e ce ai vrut tu  să faci. Mai departe, dacă ce ai vrut să faci e apreciat sau nu, rămîne tu să vezi.

(L-am întrebat despre zgomotul unui avion într-un moment important al filmului, zgomot care pe mine m-a impresionat ca metaforă. Vedeţi filmul şi o să înţelegeţi.)

Da. Nimic nu e întîmplător în film, filmul nu se face…Fiecare găină pe care o auzi în film şi vrabie, e pusă. Dialogul la filmare se trage ca în cabina de la radio, pe cît posibil, deci doar dialogul. Şi nu are nici o atmosferă , cînd îl auzi prima oară te dor urechile de liniştea aia, ţi se pare totul fals. Pentru că nu are…Uite, noi acuma cîte sunete auzim ? O grămadă. Eu lucrez foarte mult după aia în film ca să fac acest pat pe care replicile lor zise încet să cadă firesc.

Ai actori cu care lucrezi mai mult ?

Păi am, uite, Andriuţă e la al zecelea film, dar nu numai el…

Călin Chirilă, Sapdaru, Corban…

Cu Chirilă am mai lucrat, cu Sapdaru am mai lucrat, cu Teo Corban am mai lucrat…Bine, cu Chirilă n-am lucrat eu cu el, că nu era episodul făcut de mine, dar a fost în Amintiri.

Liliana Mocanu…

Liliana Mocanu e la al treilea rol, li a avut un rol important şi în Amintiri. Eu păstrez întotdeauna lîngă mine actorii care sînt buni de cinema, pentru că de fapt nu ave matît de mulţi cum vrem noi să pară, şi de fiecare dată cînd am ceva cît de cît potrivit pentru eiîmi place să-i folosesc şi să lucrez mai departe cu ei. Ce schimb de regulă sînt actorii principali, pentru că actorii principali trebuie să fie atît de potriviţi cu rolul încît  nu poţi să-i adaptezi cumva. Trebuie să fie cît mai aproape de ce ai imaginat tu.

Şi necunoscuţi.

Să ştii că nu-i aşa. Că sînt necunoscuţi. Uite, în Occident, că vorbim de Occident, erau trei poveşti principale, şi unii dintre actori…

Era Tania Popa…

Era şi Tania Popa, şi Dorel Vişan…Pentru că erau vîrstele care limitau să ai actori de acea vîrstă şi nu am cum să fie necunoscuţi la vîrsta aia…În 4 luni şi în După dealuri  actorii sînt necunoscuţi pentru că sînt oameni foarte tineri. Pînă la urmă spune-mi repede, fără să te găndeşti, trei actriţe notorii de pînă în 24 de ani. Nu există aşa ceva în România. De unde să fie notorii ? Teatrul nu aduce notorietate, iat filmul şi-a pierdut de mult capacitatea de a face coadă pe Magheru… Să fim serioşi ! Ce ni se întîmplă nouă în seara asta de aici e ceva cu totul şi cu totul excepţional…

Şi la Bucureşti a fost tot aşa…

Da, dar la premieră. Uite, noi am avut şansa să fim în sală ,din cauza unei organizări defectuoase, şi la spectacolul de după premieră. Păi, nu ştiu, e un mic patriotism local, e…e nevoia ata…

La Iaşi toată lumea se simte puţin rudă cu tine.

Foarte bine. Sînt foarte mulţumit de chestia asta şi nu pot să le mulţumesc oamenilor ăstora suficient şi să-mi cer scuze pentru calitatea proiecţiei pe care le-am făcut-o, dar cred că nu mi-o atribuie, dar e aşa, e copleşitor ca atenţie. Oamenii au nevoie să fie mîndri de ceva. Şi nu sînt neaparat….

Ţi se pare o responsabilitate prea mare ?

Nu prea mare, dar e o responsabilitate. Eu nu merg pe stradă ca şi cum pot să fac tot ce-mi permit pe lumea asta. Am ales la un moment dat, nu ştiu, să-mi asum un fel de responsabilitate, asta însemnînd inclusiv ca atunci cînd cineva din domeniul meu are nevoie de ajutor, să ies din confortul şi din grijile pe care le am eu şi să încerc să i-l dau pentru că aşa se cade : să foloseşti ce ai primit şi ca să-i sptijini pe alţii.

Nu-i poţi sprijini pe toţi.

Nu-i poţi sprijini pe toţi, dar trebuie să faci ceva. Şi am încercat să fac ceva, am fost foarte activ şi am pledat ca lucrurile să ajungă cît de cît la o linie de plutire, să putem să ne facem filmele…Cînd însă vezi că în România  să încerci să schimbi ceva în orice domeniu şi să te lupţi împotriva unui anume gen de…O combinaţie din asta între bacşiş şi zeflemea, aşa, care te cam copleşeşte la un momemnt dat, şi vine o vîrstă la care îţi pui problema că să încerci să elimini din societate e ca şi cum maturi plaja  de nisip : nu poţi ! Nu ai cum ! Şi atunci găseşti o cumpănă, Că noi sîntem valabili atîta timp cît continuăm să facem filmele pe care le facem. În clipa în care…Uite, avem exemple foarte multe de oameni care au început foarte bine în carieră şi care la un moment dat au terminat ce aveau de zis. Dar au continuat să lucreze. Şi asta i se poate întîmpla oricui şi oricînd.

Ai teama asta ?

Păi cum să n-o am ?!? Oricine… Uite, de exemplu, ca să nu vorbim despre România, anul ăsta Bela Tarr a anunţat că nu mai face filme. Că a terminat tot ce avea de zis important şi că nu merită să mai facă un fel de  deranj public cu detaliile şi mărunţişurile pe care le-ar mai putea spune, şi nu vrea să se mai repete. Face alte lucruri. Mi se pare un gest de mare…

Onest, nu ?

Mare onestitate. E foarte greu să faci asta. Eşti tentat în permanenţă să continui pentru mii de cauze conjuncturale, materiale, circumstanţiale, de orgoliu personal ş. a. m. d. Şi te amăgeşti imediat, te amăgeşti, că toţi ne amăgim.

Dar Bela Tarr poate să apară la un moment dat cu un alt film.

Dacă mă întrebi pe mine, eu cred  că n-o  să apară. Sau dacă o să apară, o să apară în momemntul în care o sî aibă revelaţia că a găsit ceva nou de zis. Dar e o atitudine pe care o respect şi atunci atîta vreme cît noi însemnăm ceva pentru că mai avem ceva care e proaspăt în seva asta pe care o folosim noi, e normal să ne folosim şi puterea  care vine, popularitatea asta, ca să îndreptăm lucrurile pe căt posibil.

Ai început programul educaţional ca să formezi un public pentru cinematografia românească ?

Nu e ceva atît de precis şi de direct. Cînd începi un program educaţional nu te aştepţi să ai un răspuns care să te privească pe tine. L-am început dintr-o constatare. În Bucureşti, dar acum caut căi de a vedea dacă pot să-l extind. În Bucureşti cu sprijinul şi cu logistica Ambasadei Franţei. Ne-am asociat într-un proiect care se cheamă Education à l'image, care există în Franţa şi care s-a făcut în clipa în care au văzut că le scade numărul de spectatori. Îi duce capul, e o ţară mult mai civilizată, cu mult mai multe resurse decît noi, şi atunci programul ăsta s-a aplicat în Bucureşti, nu la o scară atît de mare pe cît mi-aş fi dorit eu, dar cu nişte efecte destul de vizibile, şi atunci îmi doresc  foarte tare să văd dacă găsim o cale prin care putem să-l extindem şi să facem ceva de tip Cinemateca pentru elevi, cu reziltate mai modeste, dar prin care să progresăm încet, încet, încet. Dar la noi e foarte greu sî implementezi palnuri pe termen lung , pentru că bate vîntul şi  se schimbă orietarea, direcşia, oamenii. Azi te întîlneşti cu cineva, mîine a plecat…Şi atunci e greu.

Totuşi numele rău deschide multe uşi.

Bine. Să ştii că în primul rînd numele meu deschide foarte multe uşi atîta vreme cît oamenilor nu li se cere să facă ceva. Cîtă vreme strîngem mîini, ne dăm decoraţii şi diplôme unii altora, e OK. În clipa în care vii şi ai o cerinţă concretă, lucrurile se pun altfel. Iar apoi e problema asta că fiecare nouă schimbare politică aduce o altă generaţie de funcţionari. Vorbeşti cu cineva, eu cred că asta trebuie să dureze, şi trebuie să implementeze  altcineva. Cei care vin , vin cu cohorta lor de datorii de toate naturile, de la oameni pînă la obligaţii, şi la un moment dat  devine foarte obositor. Şi-ţi pui problema ce e mai valoros şi cu ce poţi să contribui mai mult, dacă încerci să îndrepţi un sistem, să fii o persoană foarte socială, sau dacă să nu, să-ţi vezi de treaba ta, să-ţi faci filmele şi să contribui prin valoarea a ceea ce ştii tu de fapt să faci mai bine.

De aceea filmul tău este făcut cu fonduri din străinătate ?

E pentru prima oară în viaţa mea cînd apelez la bani din afara României cu acest film. Pînă acum m-am descurcat întotdeauna în România. Inclusiv la 432, inclusiv la Amintiri, e un film finanţat integral din România, şi e foarte complicat şi foarte lung. De data asta, da, am avut nevoie de un sprijin din două pricini : o datp pentru că am filmat foarte din scurt, m-am hotărît în septembrie că vreau să fac un film care să fie gata la Cannes în mai, şi a doua cauză, că filmul era mult mai greu. Mult mai greu, mult mai scump, iar în România  e un fel de criză, dacă vrei, cel puţin la nivel de fonduri de cinema. CNC-ul ne dă nouă mult mai puţini bani prin concurs decît ne dădea acum 5 ani sau 8 ani. Şi în loc să progresăm din cauză că numărul spectatorilor, prin multiplexuri, a progresat, noi am regresat la nivel de încasări pentru fonduri. Datorită a o grămadă de surse, banii de la Loterie şi alte lucruri, şi atunci primeşti ceva la limită, o sumă cu care nu poţi să faci mare lucru, dar ţi s-a alocat, şi mai departe trebuie să găseşti o cale prin care să te ajuţi. Ei, pentru mine în situaţia dată singura cale a fost să apelez la bani de afară şi slavă Domnului că, datorită succesului din 2007, am reuşit în foarte puţin timp să capacitez, să mobilizez resursele de care aveam nevoie ca să fac filmul ăsta.

N-ai vrut să vorbeşti mult despre film după Cannes.

Păi n-am vrut să vorbesc pentru că mi se pare ingrată poziţia de a vorbi despre ceva ce nu poate fi văzut şi de aceea…

Lumea era frustrată pentru că spera să te vadă pe tine, actorii, ceva mai mult, măcar în săptămîna de după Cannes.

Eu am vorbit foarte mult de la Cannes, am vorbit cînd m-am întors, dar ştiind de atunci că filmul nu va putea fi prezentat prea curînd, n-aş fi putut decît…Ce să fac ? Să pun propriul meu film sub presiunea de a fi piratat mai curînd ? Asta e tot ce puteam să obţin. E nefericit că încep cu un film în mai la Cannes şi aşa, o flacătă care se aprinde în presă, şi popularitate, şi vii cu el cinci luni mai tîrziu, cîmd s-au întîmplat un  million de alte licruri şi oamenii au uitat pe jumătate despre chestia asta. Dar asta aa fost conjuncture şi nu s-a putut altfel. Am preferat ca măcar să nu pun eu presiune asupra filmului şi în tot felul de lucruri foarte abstracte dacă nu vezi filmul. Tot discursul meu despre film pe care l-am avut de la Cannes şi pînă azi, cred că cade la locul lui dacă acum poţi să vezi filmul. Acum dacă vezi filmul şi citeşti ce-am zis eu, poţi să înţelegi ce am vrut să zic. Atîta vreme cît eu doar vorbesc şi nu poţi să te verifici sînt chestii foarte abstracte pînă la urmă, şi atunci am preferat să fiu…Şi mai e ceva : eu prefer să mă manifest public atîta cît e strict necesar ca să pot să vorbesc despre filmele mele. În rest, la cîtă vorbăraie e în România, la cîtă risipă de oameni care îşi dau cu părerea despre orice, oricînd şi oriunde, nu vreau …Am căpătat oroare de exprimare în spaţiul public de la genul ăsta de cultivare a talk-show-ului făcut cu oameni care nu au nimic de zis şi nu au numic în cap. Şi cu toate astea nu faptul că sînt promovaţi mă deranjează, ci faptul că sînt priviţi. Asta din păcate zice ceva despre nivelul celor care se uită şi zice ceva foarte trist. Pînă la urmă e trist că eu sînt acuzat în final că prezint România în culori sumbre.Cred că nu prezint România atît de sumbră cît se vede în realitate.

Ai fost în străinătate mult cu După dealuri. Ţi se pare că ţi-au înţeles filmul ?

E foarte greu să-ţi faci o părere precisă şi obiectivă după proiecţiile pe care le avem noi. Proiecţiile pe care le avem noi, şi în străinătate, sînt mici evenimente pentru cei care vin acolo, în special pentru comunităţile  de români. Sînt un prilej de bucurie : se mîndresc şi ei cu ceva. Reacţiile pe care le-am avut noi sînt foarte bune. Mi-at plăcea să cred că oamenilor le-a plăcut filmul şi l-au înţeles într-o asemenea măsură încît mi s-a părut mie, dar ştiu că, cel puţin  de la nivelul publicului românesc, e un fel de ataşament legat de o realitate românească de care avem cu toţii nevoie pentru  că trăim prin titlurile  de p paginile cu ce s-a întîmplat rău, avem nevoie de titluri bune, înţeleg chestia asta. Am avut însă cîteva proiecţii care au fost preponderent cu public străin, şi am constatat că oamenii înţeleg mult mai mult decît credem noi aici. Noi avem aşa, un complex de superioritate/inferioritate faţă de occidentali, credem că sînt nişte bătuţi în cap care nu pot să înţeleagă complexitatea spiritului ortodox balcanic. Te adigur că dacă educaţia e bună într-o ţară înţeleg foarte bine. Pot să nu fie de acord, pot să fie complet revoltaţi de anumite obiceiuri, credinţe locale, dar de înţeles înţeleg perfect. Şi în primul rînd înţeleg la nivel raţional, ca un om educat, ca un om care are informaţie şi ca un om care are o cultivare minimală. Şi din punctil ăsta de vedere trebuie să zic că în România singurul nivel care funcţionează la nivel de receptare  publică e cel al poveştii. Afară funcţionează şi nivelul înţelegerii cinematografului pe care îl practici, e un discurs mult mai ramnificat, mult mai complex şi care nouă ne face plăcere pentru că noi avem atîtea rigori pe care ni le impunem înainte să tragem un cadru şi ne găndim de o mie de ori dacă e etic sau nu ce facem, încît e reconfortant să fie din cînd în cînd cineva care percepe chestia asta şi nu te întreabă doar dacă aşa s-a întîmplat sau nu în realitate.

Bine, dar la noi e inevitabil.

Păi ştii cum e  asta…Inevitabil pentru că ţara e cum e, pentru că educaţia e cum e, şi pentru că  sîntem în mijlocul unor oameni foarte amărîţi, care se biciră că pot supravieţui. Despre asta e vorba. Nu, nu poţi să poluezi oamenii cu idei înălţătoare despre cultură în măsura în care ei săracii au aşa o dificultate să-şi ducă traiul de azi pe mîine.

Aici a intervenit prezenţa hotarîtă a unui coleg de liceu. Îl aşteptau alţi foşti colegi, cam de mult timp. Am intrat din nou în cafeneaua plină de fum de pe Lăpuşneanu.

                                              Laura Guţanu

Elinor Glyn

Mrs. Parker gave her daughter a Holbein; Clandevil gave his bride a tiara of emeralds; the Dowager Duchess gave a hot-water bottle; Royalty sent the bride a lace handkerchief, and the bridegroom a horse-shoe[200] scarf pin set with brilliants; the Hon. Ralph Swift gave a solid silver napkin ring; Mr. Sweetson gave a necklace of diamonds as big as walnuts; Mrs. Dot gave a dessert set of Sèvres specially made with the Clandevil arms on it. The Marchioness of Tuke, Clandevil's only sister, gave a solid silver inkstand, and Lady Doreen Fitz Mortimer and the Countess of Warbeck gave a bog-oak blotting-pad, with a tortoise-shell paper knife; the tenants at Clandevil gave a gold loving-cup, and the servants an oak chest of damask sheets; the clerks in Mr. Parker's office in New York sent five pieces of twelfth-century tapestry, and from various people in America there came many magnificent things. But Mr. Parker, Junior, the brother, who is in Chicago, made a panic on the Stock Exchange, and sent his profits; the cheque was put to the new Duchess's account at Coutts'.

*
Wedding gifts (Correspondence)

His Grace The Duke of Wellington

Arthur Valerian Wellesley, 8th Duke of Wellington




photo : Allan Warren

Travels with my Valentine - part five

Travels with my Valentine - part three

Travels with my Valentine - part two

Travels with my Valentine - part one

De citit neaparat : James Sherwood