*
Interviu aparut in TIMPUL, 2012.
*
O jumătate de zi am tot
umblat după Cristian Mungiu pentru interviu. Am fost stalker fără voie, dar cu beneficii, pentru că în timpul drumurilor
astea cu şi după regizor am reuşit să
schimb cîteva vorbe cu Valeriu Andriuţă şi cu Dana Tăpălagă, actori minunaţi şi
oameni calzi. Am aflat multe despre ei şi depre film. Toate astea într-o
permanentă grabă între un cinematograf şi altul. Spre miezul nopţii am reuşit
să stau de vorbă pe îndelete cu Cristian.
Cum de ai trecut de la filme
precum Occident, o comedie tandră, sentimentală, la filmele astea mai dure
cumva, care stîrnesc controverse ?
Am făcut un film, am produs un film
acum doi ani care se chema Amintiri din
Epoca de Aur, care era perfect pe linia din Occident.
Dra nu era doar filmul tău, era
un omnibus…
Nu era filmul meu. Problema e aşa : dacă aş vrea tot timpul din lume
şi n-ar trebui să muncesc ca să trăiesc
şi aş avea o mare casă de producţie, mi-ar plăcea să pot dezvolta o limie de
film popular pentru spectatori, pentru că ştiu că e nevoie de film popular, şi
o linie de film de autor. Cînd mi-am început cariera, am avut de ales între
astea două direcţii. Mi s-a părut că
primul lucru pe care voiam să-l încerc era că dacă pot să fac un film care să
funcţioneze foarte bine în raport cu spectatorii. L-am făcut. Am constatat că
pot să-l fac, am avut o reacţie foarte bună şi afară, şi mai cu seamă în
România. După aceea am vrut să văd dacă
pot să fac şi film de autor despre un mod mai tramşant de a înţelege cinematograful,
un mod mai polemic, dar la fel de onest şi la fel de important, doar că adresat
unui altfel de public sau, nu ştiu, unui public în altă stare, care are nevoie
de altceva. România e o ţară foarte mică, cu foarte puţini oameni care merg la
cinema. Nouă ne iau 2, 3, 5 ani ca să trecem de la un film la altul, şi atunci
trebuie să faci nişte alegeri. Eu am hotărît că în momemntul de faţă am prea
puţin timp la dispoziţie să fac toate lucrurile de pe lume şi e important
să fac lucrurile cele mai grele şi cele mai puternice pe care pot să le fac.
Mi-ar plăcea să pot să produc şi să scriu comedie cum am făcut acum doi ani pentru colegii mei, am
în plan să produc un film de comedie, sper
că într-un an şi jumătate. N-am să-l scriu eu, dar e un film bun şi
regizat de cine trebuie, dar eu trebuie să continui să fac ce-mi e cel mai
aproape de felul meu de a înţelege de acum, şi
în momentul de faţă, nu ştiu, cred că la ce se întîmplă în jur, modul
ăsta de exprimare mi-e mai aproape de
suflet decît detaşarea de care eram capabil acum 10 ani.
Mai scrii ? Ţin minte că
între Occident şi 432 ţi-am citit poveştile pe un site.
Am recunoscut cîteva în Amintiri din
Epoca de Aur.
Şi stilul şi întîmplări…Nu mai scriu pentru că…Cum să zic, nu Palme d’Or-ul
mi-a schimbat viaţa, ci faptul că am devenit părinte mi-a schimbat viaţa. Şi
atunci am redus la minimum toate lucrurile pe care puteam să le fac, pentru că
nu am timp să fac nimic altceva decît să-mi scriu, să-mi produc propriile
filme, să-mi duc copilul la şcoală şi să-mi văd de casă şi de familie, şi să-mi
conduc, aşa cum mă duce capul, cariera asta…Nu cariera, că nu e un cuvînt bun,
prezenţa asta cinematografică în România, care nu constă numai în a face filme.
Organizez un festival acum, sînt implicat în tot soiul de programme de
educaţie…Constat că am pierdut, o dată cu sălile alea, un public întreg care nu
mai are obiceiul să meargă la cinema, şi care o dată cu obiceiul a pierdut şi
obiceiul de a vedea o categorie întreagă de filme. Ştii că un obicei de tipul
ăsta se pierde cumva uşor, dar se cîştigă
foarte greu. Spectatorul de mall nu e spectatorul nostru. Noi ne adresăm
filmele cuiva care vrea să vadă anume filmul nostru, nu se duce la 4.20 la
cinema să vadă ce film începe atunci. Pentru asta am avea nevoie de cu totul altfel
de respect în ţara asta, avem nevoie nu numai ca cineva să ne bată pe spate şi
să ne încurajeze, ci să creeze acel sistem de săli de film de artă cum sînt în
toate ţările civilizate, să investescă
în educaţie…în cultură pînă la urmă, că nu trebuie să fie o cultură cinematografică
neaparat, dacă măcar citeşti şi ai o cultură oarecare la 19 ani, şi eşti
obişnuit cu altfel de ritm, poate că poţi să vezi şi un film ca ăsta. Dacă nu,
te ia complet pe nepregătite, dacă toată viaţa ai văzut seriale americane şi
desene animate americane, cum ai să poţi să vezi dintr-o data ceva desfăşurat
într-un asemenea ritm ? O să ţi se pară un animal care nu există. Ei,
toate lucrurile astea iau foarte mult timp, încerc de o bună bucată de vreme să
am cel mai bun randament posibil…E foarte greu pentru că am o casă de producţie
prin care îmi produc filmele şi care înseamnă deja o răspundere : sînt
oameni care lucrează acolo, ia şi asta timp şi atunci…
Mai faci publicitate ?
Depinde cînd…În primii doi sau trei ani după 4 luni n-am putut să fac deloc pentru că călătoream mult şi pentru
că dacă mă atingeam de ceva publicitar era un subiect în sine că făceam spotul ăla,
şi preferam să renunţ, pentru că eu nu vînd faptul că fac reclamă unui produs,
ci îl fac ca un om care a învăţat o meserie. În clipa în care lucrurile s-au
calmat, am făcut cred un ansau doi ceva publicitate, dar foarte selectiv, Acuma
nu se pune problema pentru că turneul ăsta de promovare continuă, dar, uite, de
exemplu vorbeam cu unul dintre invitaţii noştri la festival, pînă şi lucrul
ăsta e cu totul altfel în România, şi cu totul aştfel în altă ţară. Vorbeam cu
unul dintre regizorii care au fost la Cannes şi care a făcut un singur spot în
viaţa lui, şi n-a luat niciodată Palme d’Or, pentru spotul ăla a fost plătit cu
200.000 de euro, pentru că a primit un premiu, o dată, la Cannes, şi brandul
acela s-a mîndrit aşa de tare cu acest fapt încît i-a oferit această sumă, ori
eu n-am cîştigat în toată viaţa de
publicitate banii ăştia, lucrînd zeci de spoturi, din cauză că e altă lume. Şi
înţeleg că e altă lume, e o lume care trăieşte în alte coordonate…Nu mă
deranjează diferenţa financiară, mă deranjează diferenţa de respect.
Înţelegerea în ţara lui e cu totul alta pentru ce a realizat el, aicea la noi
e…aşa cum e.
De ce ai ţinut să fie lansat
filmul în Festivalul Cannes la Bucureşti ? Ca să fie tot legat de
Cannes ?
Dacă aş fi putut să-l lansez cînd aş fi vrut, l-aş fi lansat concomitent cu
proiecţia de la Cannes. Odată, în aceeaşi seară. Aşa mi-at fi plăcut. Numai că
la noi, ca să poţi să lansezi un film la cinema trebuie să faci o aplicaţie cu
vreo 6 luni înainte. Ori eu cu 6 luni înainte nu începusem să filmez,
înţelegi ? Nu vaem cum să-mi pun problema unei distribuţii care înseamnă
costuri, înseamnă producţie, printurile pe care le vezi, bune proaste cum
sînt…Deci n-am putut să încep sincron. După mai, nu prea mai ai cum să începi
imediat comercial pentru că studenţii pleacă în vacanţă şi vine vara, şi vin
filmele alea americane de vară, şi poţi să începi cînd vin studenţii. Studenţii
revin în octombrie, şi nu vreau niciodată să încep mai devreme pentru că am aşa
cumva credinţa că cei care stau măcar pe net mai mult şi au căît de cît contact
cu un anume gen de civilizaţie, sînt cei tineri, Proiectez asta asupra lor, nu
ştiu dacă e adevărat sau nu, şi atunci întotdeauna îmi doresc să încep după ce
studenţii s-au recoagulat din oraşele lor în centrele universitare. Şi uite aşa
ajungem la luna octombrie. Iar ca să-i stabileşti o dată în luna ocrombrie în
care să ai un profil, nu puteam să găsesc altceva mai potrivit decît să-l leg de un eveniment
care are un profil, şi atunci am preferat să înceapă imediat după festival
pentru că e legat de Cannes, pentru că fetivalul mi-a permis să promovez
filmul, şi filmul mi-a permis să promovez festivalul, şi cumva, dacă tot n-am
putut să-mi împlinesc planul meu de început, a fost logic aşa.
O să mai organizezi caravana
cinematografică prin ţară şi cu filmul După
dealuri ?
N-o să mai organizez o caravană în sensul în care filmul o să fie proiectat
aici şi mîine în altă parte, cu nişte maşini care să poarte echipamentul, cum
am mai organizat. Eu am făcut lucrul asta ca să dau un exemplu, un exemplu
extrem, de ce trebuie să facem într-o ţară în care am avut norocul să se
cîştige un Palme d’Or, că sînt foarte multe ţări care au o cinematografie
foarte bună, dar uite n-au norocul ăsta. Din păcate, în loc să fie un exemplu,
la cum sînt înţelese lucrurile acum în România, văd că a devenit o modă, a
devenit acum o modalitate alternativă. Adică ce trebuia să atragă atenţia
asupra unei nevoi, a devenit o modalitate acceptabilă, ori nu sîntem în India,
îmi pare rău să zic, acolo e altă realitate, acolo e frumos să te duci cu
filmul, toată lumea îl vede pe ecran şi pe o parte şi pe alta. Totuşi sîntem în Europa, şi atunci o să fac un
efort…Efortul pe care îl fac de data asta e de altă natură. Am promis că
organizez o proiecţie pe banii noştri şi ai unor companii care ne sprijină, în toate locurile în care
există un interes minimal al unui grup de oameni, de, să zic o sută, sute de
oameni care vor să vadă filmul. Eu vin şi organizez o proiecţie. Au, n-au
cinematograf, nu ştiu, mă descurc, aduc echipament de proiecţie, închiriez o
sală şi fac o proiecţie. Lucrăm la modalitatea ca chestia asta să fie foarte
precisă ca mesaj, să putem să primi pe pagina filmului aceste solicitări. Şi
mai fac un efort : fac efortul să aduc filmul în cît mai multe locuri din
ţară. Problema care e ? Dacă în oraşul meu iubit calitatea proiecţiei e
asta pe care ai văzut-o în seara asta, cum să duc eu filmul ăsta în alte 15-20
de locuri care mai au o sală din 1960 ? În ce măsură mai e ăla filmul
meu ? Nu e filmul meu.
Da, dar chiar aşa cu micile sau
marile imperfecţiuni de proiecţie, filmul te prinde, şi nu e un film de o oră,
e unfilm de două ore şi jumătate.
Ăsta e un mare compliment, dar e o
rigoare tehnică minimală a proiectării
unui film. Filmul nu înseamnă cam ce
am vrut eu să fac, înseamnă exact ce
am vrut eu să fac.
Da, să auzi ce spun actorii…
Să auzi ce spun actorii, să auzi fiecare sunet pe care-l puna colo, că eu
nu am muzică, şi să vezi, nu să vezi ca prin ceaţă şi ca prin nori. Să vezi ce
am făcut acolo, pentru că am petrecut două săptămîni numai să reglez nivelul de
culoare pe fiecare cadru, ca la sfîrşit să se vadă ca un film deja filmat de pe
ecran şi pus pe Internet. Nu e OK !
La Cannes cum s-a văzut ?
Cum să se vadă ? La Cannes se vede şi se aude totul mai bine decît în
laboratorul Kodak din Bucureşti în care facem filmele. E cu totul altceva şi de
aceea m-am bucurat că actorii au fost acolo. Nu există un alt moment mai
potrivit pentru un film decît acolo, în ciuda exigenţei şi a presiunii
fenomenale pe care le simţi, pentru că nu există nici o garanţie că filmul o să
fie bine primit, dar atenţia care i se dă şi calitatea tehnică nu se discută…
E implicită…
E absolut normal, nu despre asta vorbim…Se vede, se aude, e ce ai vrut
tu să faci. Mai departe, dacă ce ai vrut
să faci e apreciat sau nu, rămîne tu să vezi.
(L-am întrebat despre zgomotul
unui avion într-un moment important al filmului, zgomot care pe mine m-a
impresionat ca metaforă. Vedeţi filmul şi o să înţelegeţi.)
Da. Nimic nu e întîmplător în film, filmul nu se face…Fiecare găină pe care
o auzi în film şi vrabie, e pusă. Dialogul la filmare se trage ca în cabina de
la radio, pe cît posibil, deci doar dialogul. Şi nu are nici o atmosferă , cînd
îl auzi prima oară te dor urechile de liniştea aia, ţi se pare totul fals.
Pentru că nu are…Uite, noi acuma cîte sunete auzim ? O grămadă. Eu lucrez
foarte mult după aia în film ca să fac acest pat pe care replicile lor zise
încet să cadă firesc.
Ai actori cu care lucrezi mai
mult ?
Păi am, uite, Andriuţă e la
al zecelea film, dar nu numai el…
Călin Chirilă, Sapdaru, Corban…
Cu Chirilă am mai lucrat, cu
Sapdaru am mai lucrat, cu Teo Corban am mai lucrat…Bine, cu Chirilă n-am lucrat
eu cu el, că nu era episodul făcut de mine, dar a fost în Amintiri.
Liliana Mocanu…
Liliana Mocanu e la al treilea rol, li a avut un rol important şi în Amintiri. Eu păstrez întotdeauna lîngă
mine actorii care sînt buni de cinema, pentru că de fapt nu ave matît de mulţi
cum vrem noi să pară, şi de fiecare dată cînd am ceva cît de cît potrivit
pentru eiîmi place să-i folosesc şi să lucrez mai departe cu ei. Ce schimb de
regulă sînt actorii principali, pentru că actorii principali trebuie să fie
atît de potriviţi cu rolul încît nu poţi
să-i adaptezi cumva. Trebuie să fie cît mai aproape de ce ai imaginat tu.
Şi necunoscuţi.
Să ştii că nu-i aşa. Că sînt necunoscuţi.
Uite, în Occident, că vorbim de Occident, erau trei poveşti principale,
şi unii dintre actori…
Era Tania Popa…
Era şi Tania Popa, şi Dorel Vişan…Pentru că erau vîrstele care limitau să
ai actori de acea vîrstă şi nu am cum să fie necunoscuţi la vîrsta aia…În 4 luni şi în După dealuri actorii sînt
necunoscuţi pentru că sînt oameni foarte tineri. Pînă la urmă spune-mi repede,
fără să te găndeşti, trei actriţe notorii de pînă în 24 de ani. Nu există aşa
ceva în România. De unde să fie notorii ? Teatrul nu aduce notorietate,
iat filmul şi-a pierdut de mult capacitatea de a face coadă pe Magheru… Să fim
serioşi ! Ce ni se întîmplă nouă în seara asta de aici e ceva cu totul şi
cu totul excepţional…
Şi la Bucureşti a fost tot aşa…
Da, dar la premieră. Uite, noi am avut şansa să fim în sală ,din cauza unei
organizări defectuoase, şi la spectacolul de după premieră. Păi, nu ştiu, e un
mic patriotism local, e…e nevoia ata…
La Iaşi toată lumea se simte
puţin rudă cu tine.
Foarte bine. Sînt foarte mulţumit de chestia asta şi nu pot să le mulţumesc
oamenilor ăstora suficient şi să-mi cer scuze pentru calitatea proiecţiei pe
care le-am făcut-o, dar cred că nu mi-o atribuie, dar e aşa, e copleşitor ca
atenţie. Oamenii au nevoie să fie mîndri de ceva. Şi nu sînt neaparat….
Ţi se pare o responsabilitate
prea mare ?
Nu prea mare, dar e o responsabilitate. Eu nu merg pe stradă ca şi cum pot
să fac tot ce-mi permit pe lumea asta. Am ales la un moment dat, nu ştiu, să-mi
asum un fel de responsabilitate, asta însemnînd inclusiv ca atunci cînd cineva
din domeniul meu are nevoie de ajutor, să ies din confortul şi din grijile pe
care le am eu şi să încerc să i-l dau pentru că aşa se cade : să foloseşti
ce ai primit şi ca să-i sptijini pe alţii.
Nu-i poţi sprijini pe toţi.
Nu-i poţi sprijini pe toţi, dar trebuie să faci ceva. Şi am încercat să fac
ceva, am fost foarte activ şi am pledat ca lucrurile să ajungă cît de cît la o
linie de plutire, să putem să ne facem filmele…Cînd însă vezi că în România să încerci să schimbi ceva în orice domeniu
şi să te lupţi împotriva unui anume gen de…O combinaţie din asta între bacşiş
şi zeflemea, aşa, care te cam copleşeşte la un momemnt dat, şi vine o vîrstă la
care îţi pui problema că să încerci să elimini din societate e ca şi cum maturi
plaja de nisip : nu poţi ! Nu
ai cum ! Şi atunci găseşti o cumpănă, Că noi sîntem valabili atîta timp
cît continuăm să facem filmele pe care le facem. În clipa în care…Uite, avem
exemple foarte multe de oameni care au început foarte bine în carieră şi care
la un moment dat au terminat ce aveau de zis. Dar au continuat să lucreze. Şi
asta i se poate întîmpla oricui şi oricînd.
Ai teama asta ?
Păi cum să n-o am ?!? Oricine… Uite, de
exemplu, ca să nu vorbim despre România, anul ăsta Bela Tarr a anunţat că nu
mai face filme. Că a terminat tot ce avea de zis important şi că nu merită să
mai facă un fel de deranj public cu
detaliile şi mărunţişurile pe care le-ar mai putea spune, şi nu vrea să se mai
repete. Face alte lucruri. Mi se pare un gest de mare…
Onest, nu ?
Mare onestitate. E foarte greu să faci asta. Eşti tentat în permanenţă să
continui pentru mii de cauze conjuncturale, materiale, circumstanţiale, de
orgoliu personal ş. a. m. d. Şi te amăgeşti imediat, te amăgeşti, că toţi ne
amăgim.
Dar Bela Tarr poate să apară la
un moment dat cu un alt film.
Dacă mă întrebi pe mine, eu cred că
n-o să apară. Sau dacă o să apară, o să
apară în momemntul în care o sî aibă revelaţia că a găsit ceva nou de zis. Dar
e o atitudine pe care o respect şi atunci atîta vreme cît noi însemnăm ceva
pentru că mai avem ceva care e proaspăt în seva asta pe care o folosim noi, e
normal să ne folosim şi puterea care
vine, popularitatea asta, ca să îndreptăm lucrurile pe căt posibil.
Ai început programul educaţional
ca să formezi un public pentru cinematografia românească ?
Nu e ceva atît de precis şi de direct. Cînd începi un program educaţional
nu te aştepţi să ai un răspuns care să te privească pe tine. L-am început
dintr-o constatare. În Bucureşti, dar acum caut căi de a vedea dacă pot să-l
extind. În Bucureşti cu sprijinul şi cu logistica Ambasadei Franţei. Ne-am
asociat într-un proiect care se cheamă Education à l'image, care există în Franţa şi care s-a făcut în clipa în care au văzut că
le scade numărul de spectatori. Îi duce capul, e o ţară mult mai civilizată, cu
mult mai multe resurse decît noi, şi atunci programul ăsta s-a aplicat în
Bucureşti, nu la o scară atît de mare pe cît mi-aş fi dorit eu, dar cu nişte
efecte destul de vizibile, şi atunci îmi doresc
foarte tare să văd dacă găsim o cale prin care putem să-l extindem şi să
facem ceva de tip Cinemateca pentru elevi, cu reziltate mai modeste, dar prin
care să progresăm încet, încet, încet. Dar la noi e foarte greu sî implementezi
palnuri pe termen lung , pentru că bate vîntul şi se schimbă orietarea, direcşia, oamenii. Azi
te întîlneşti cu cineva, mîine a plecat…Şi atunci e greu.
Totuşi numele rău deschide multe uşi.
Bine. Să ştii că în primul
rînd numele meu deschide foarte multe uşi atîta vreme cît oamenilor nu li se
cere să facă ceva. Cîtă vreme strîngem mîini, ne dăm decoraţii şi diplôme unii
altora, e OK. În clipa în care vii şi ai o cerinţă concretă, lucrurile se pun
altfel. Iar apoi e problema asta că fiecare nouă schimbare politică aduce o altă
generaţie de funcţionari. Vorbeşti cu cineva, eu cred că asta trebuie să
dureze, şi trebuie să implementeze
altcineva. Cei care vin , vin cu cohorta lor de datorii de toate
naturile, de la oameni pînă la obligaţii, şi la un moment dat devine foarte obositor. Şi-ţi pui problema ce
e mai valoros şi cu ce poţi să contribui mai mult, dacă încerci să îndrepţi un
sistem, să fii o persoană foarte socială, sau dacă să nu, să-ţi vezi de treaba
ta, să-ţi faci filmele şi să contribui prin valoarea a ceea ce ştii tu de fapt
să faci mai bine.
De aceea filmul tău este făcut cu fonduri din străinătate ?
E pentru prima oară în viaţa
mea cînd apelez la bani din afara României cu acest film. Pînă acum m-am
descurcat întotdeauna în România. Inclusiv la 432, inclusiv la Amintiri, e
un film finanţat integral din
România, şi e foarte complicat şi foarte lung. De data asta, da, am avut nevoie
de un sprijin din două pricini : o datp pentru că am filmat foarte din
scurt, m-am hotărît în septembrie că vreau să fac un film care să fie gata la
Cannes în mai, şi a doua cauză, că filmul era mult mai greu. Mult mai greu,
mult mai scump, iar în România e un fel
de criză, dacă vrei, cel puţin la nivel de fonduri de cinema. CNC-ul ne dă nouă
mult mai puţini bani prin concurs decît ne dădea acum 5 ani sau 8 ani. Şi în
loc să progresăm din cauză că numărul spectatorilor, prin multiplexuri, a
progresat, noi am regresat la nivel de încasări pentru fonduri. Datorită a o
grămadă de surse, banii de la Loterie şi alte lucruri, şi atunci primeşti ceva
la limită, o sumă cu care nu poţi să faci mare lucru, dar ţi s-a alocat, şi mai
departe trebuie să găseşti o cale prin care să te ajuţi. Ei, pentru mine în
situaţia dată singura cale a fost să apelez la bani de afară şi slavă Domnului
că, datorită succesului din 2007, am reuşit în foarte puţin timp să capacitez,
să mobilizez resursele de care aveam nevoie ca să fac filmul ăsta.
N-ai vrut să vorbeşti mult despre film după Cannes.
Păi n-am vrut să vorbesc
pentru că mi se pare ingrată poziţia de a vorbi despre ceva ce nu poate fi
văzut şi de aceea…
Lumea era frustrată pentru că spera să te vadă pe tine, actorii, ceva mai
mult, măcar în săptămîna de după Cannes.
Eu am vorbit foarte mult de la
Cannes, am vorbit cînd m-am întors, dar ştiind de atunci că filmul nu va putea
fi prezentat prea curînd, n-aş fi putut decît…Ce să fac ? Să pun propriul
meu film sub presiunea de a fi piratat mai curînd ? Asta e
tot ce puteam să obţin. E nefericit că încep cu un film în mai la Cannes şi
aşa, o flacătă care se aprinde în presă, şi popularitate, şi vii cu el cinci
luni mai tîrziu, cîmd s-au întîmplat un
million de alte licruri şi oamenii au uitat pe jumătate despre chestia
asta. Dar asta aa fost conjuncture şi nu s-a putut altfel. Am preferat ca măcar să nu pun eu presiune asupra
filmului şi în tot felul de lucruri foarte abstracte dacă nu vezi filmul. Tot
discursul meu despre film pe care l-am avut de la Cannes şi pînă azi, cred că
cade la locul lui dacă acum poţi să vezi filmul. Acum dacă vezi filmul şi
citeşti ce-am zis eu, poţi să înţelegi ce am vrut să zic. Atîta vreme cît eu
doar vorbesc şi nu poţi să te verifici sînt chestii foarte abstracte pînă la
urmă, şi atunci am preferat să fiu…Şi mai e ceva : eu prefer să mă
manifest public atîta cît e strict necesar ca să pot să vorbesc despre filmele
mele. În rest, la cîtă vorbăraie e în România, la cîtă risipă de oameni care
îşi dau cu părerea despre orice, oricînd şi oriunde, nu vreau …Am căpătat
oroare de exprimare în spaţiul public de la genul ăsta de cultivare a talk-show-ului
făcut cu oameni care nu au nimic de zis şi nu au numic în cap. Şi cu toate
astea nu faptul că sînt promovaţi mă deranjează, ci faptul că sînt priviţi.
Asta din păcate zice ceva despre nivelul celor care se uită şi zice ceva foarte
trist. Pînă la urmă e trist că eu sînt acuzat în final că prezint România în
culori sumbre.Cred că nu prezint România atît de sumbră cît se vede în
realitate.
Ai fost în străinătate mult cu După
dealuri. Ţi se pare că ţi-au înţeles filmul ?
E foarte greu să-ţi faci o
părere precisă şi obiectivă după proiecţiile pe care le avem noi. Proiecţiile
pe care le avem noi, şi în străinătate, sînt mici evenimente pentru cei care
vin acolo, în special pentru comunităţile
de români. Sînt un prilej de bucurie : se mîndresc şi ei cu ceva.
Reacţiile pe care le-am avut noi sînt foarte bune. Mi-at plăcea să cred că
oamenilor le-a plăcut filmul şi l-au înţeles într-o asemenea măsură încît mi
s-a părut mie, dar ştiu că, cel puţin de
la nivelul publicului românesc, e un fel de ataşament legat de o realitate
românească de care avem cu toţii nevoie pentru
că trăim prin titlurile de p
paginile cu ce s-a întîmplat rău, avem nevoie de titluri bune, înţeleg chestia
asta. Am avut însă cîteva proiecţii care au fost preponderent cu public străin,
şi am constatat că oamenii înţeleg mult mai mult decît credem noi aici. Noi
avem aşa, un complex de superioritate/inferioritate faţă de occidentali, credem
că sînt nişte bătuţi în cap care nu pot să înţeleagă complexitatea spiritului
ortodox balcanic. Te adigur că dacă educaţia e bună într-o ţară înţeleg foarte
bine. Pot să nu fie de acord, pot să fie complet revoltaţi de anumite
obiceiuri, credinţe locale, dar de înţeles înţeleg perfect. Şi în primul rînd
înţeleg la nivel raţional, ca un om educat, ca un om care are informaţie şi ca
un om care are o cultivare minimală. Şi din punctil ăsta de vedere trebuie să
zic că în România singurul nivel care funcţionează la nivel de receptare publică e cel al poveştii. Afară funcţionează
şi nivelul înţelegerii cinematografului pe care îl practici, e un discurs mult
mai ramnificat, mult mai complex şi care nouă ne face plăcere pentru că noi
avem atîtea rigori pe care ni le impunem înainte să tragem un cadru şi ne
găndim de o mie de ori dacă e etic sau nu ce facem, încît e reconfortant să fie
din cînd în cînd cineva care percepe chestia asta şi nu te întreabă doar dacă
aşa s-a întîmplat sau nu în realitate.
Bine, dar la noi e inevitabil.
Păi ştii cum e asta…Inevitabil pentru că ţara e cum e,
pentru că educaţia e cum e, şi pentru că
sîntem în mijlocul unor oameni foarte amărîţi, care se biciră că pot
supravieţui. Despre asta e vorba. Nu, nu poţi să poluezi oamenii cu idei
înălţătoare despre cultură în măsura în care ei săracii au aşa o dificultate
să-şi ducă traiul de azi pe mîine.
Aici a intervenit prezenţa hotarîtă a unui coleg de liceu. Îl aşteptau alţi
foşti colegi, cam de mult timp. Am intrat din nou în cafeneaua plină de fum de
pe Lăpuşneanu.
Laura Guţanu
