IN MEMORIAM - LEON GHIKA
Anul acesta, pe
12 iulie, se împlinesc cinci ani de la plecarea dintre noi a prințului Leon
Ghika, o personalitate remarcabilă a exilului românesc, pe care am avut onoarea
să-l cunosc și să mă bucur de prietenia sa, prietenie și rudenie veche de trei
veacuri între familiile noastre. Bun creștin și intelectual rafinat, evocările
tribulațiilor sale nu conțineau niciun mesaj de ură sau răzbunare, preferându-i
o armă mult mai redutabilă, ironia. Excelent observator, chiar dacă educația nu-i
permitea a face comentarii, lui Leon Ghika nu-i scăpa absolut nimic și observațiile
sale erau întotdeauna de o justețe remarcabilă. Fiica sa, Manuela
Ghika-Oroveanu, a avut amabilitatea de a ridica stavilele timpului, evocând
figura tatălui dânsei.
MG-O: Tatăl meu, Leon Ghika,
s-a născut în 1915, în Moldova, la Bârlad, unde se aflau atunci părinții săi,
dar și-a petrecut copilăria la Budești, într-un superb conac de circa 900 m² cu
două caturi, care avea peste 20 de încăperi, acareturi etc. Această frumoasă
proprietate fusese oferită ca dar de nuntă mamei sale Manuela Bogdan, de tatăl
acesteia, Leon, fiul Marelui Vornic Manolache Bogdan și al soției sale Ana
Ghika-Trifești, căsătorit cu Lucreția, fiica omului de stat Mihail Kogălniceanu.
Manuela Bogdan, bunica mea, s-a căsătorit deci cu Leon Ghika, căruia i se
spunea în familie Opi, un tânăr ofițer de cavalerie, fiul lui Alexandru Ghika,
consul general la Constantinopol, și al Mariei Mavrogheni, fiica renumitului om
politic Petrache Mavrogheni.
RN-S: Care descindea din
Dimitrie, fratele voievodului, întrucât cei trei feciori ai înfricoșătorului domnitor,
,,harapul negru cu dinți de oțel’’ descris de pitarul Hristachi, Mavroghene
marinarul venit de la Țarigrad, ,,iscusit și om de treabă, ce încă un dar mai
are, că e om și viteaz mare’’, nu au avut descendenți. Sigur că aprigul
Mavrogheni, cel care a încercat să reconstituiască o armată națională, combativ
cum era, a murit ca un erou pe câmpul de luptă, deși istoria noastră l-a uitat,
ucis de turci precum Grigorie III Ghika.
MG-O: Într-adevăr, o figură
impresionantă, în contradicție cu duioșia evocării mele, dar istoria noastră a
cunoscut multe perioade sângeroase. Grigorie III Ghika, domnitorul omorât de
turci în 1777, întrucât a avut cutezanța de a apăra integritatea Moldovei, un martir
al neamului românesc și al stirpei noastre, ale cărei lacrimi îndoliate se regăsesc
pe scutul Ghikuleștilor, sau monseniorul Vladimir Ghika, acest umil ostaș al
lui Hristos, ucis de comuniști în 1954 în temnițele închisorii din Jilava și
beatificat anul trecut de Biserica catolică, sunt doar cele mai emblematice
exemple. Acesta din urmă, în 1939, deși fusese sfătuit să se reîntoarcă la
Paris, refuză, din devotament creștin în slujba aproapelui său, și-și aduce
aportul la ajutorarea celor care aveau nevoie de cuvântul Mântuitorului. Pot
spune că pilda Domnului Iisus l-a călăuzit către sacrificiul suprem pe care, cu
siguranță, și l-a dorit.
Copilăria tatălui
meu, deci, frumoasă și lipsită de griji, s-a petrecut, cum am mai spus, pe moșia
familiei din Budești, unde a și studiat cursurile primare cu un preceptor
particular și unde, începând cu vârsta de cinci ani, a declarat solemn părinților
că el va fi mai târziu marinar.
RN-S: Da, îmi aduc aminte că
tatăl Dvs. îmi povestise cândva că la vârsta de cinci ani a ajuns la Eforie,
unde a fost atât de tare impresionat de marea pe care o vedea pentru prima oară,
de vapoare, de mirajul plecării cu ele în depărtări, încât odată întors acasă,
la Budești, nu contenea să vorbească decât despre aceasta. Un camarad de arme
al tatălui său i-a compus atunci un catren amuzant, pe care dânsului îi plăcea să-l
recite și care spunea : ,,Le petit Léon, rêve dit-on, du matin au soir, du soir
au matin, il se voit marin’’.
Cariera sa
militară s-a curmat brusc, precum în cazul tatălui meu, în 1947. Ei, ofițerii
de elită, au fost prizonierii destinelor lor, pe care nu le-au putut schimba și
din care nu s-au putut descătușa. Fiind patrioți adevărați față de Țară, Neam și
Coroană, cariera lor militară, pentru care aveau și vocație, avea o importanță
covârșitoare și nimic altceva nu a reușit vreodată să o înlocuiască. De altfel,
sunt convins că părinții noștri, fideli jurământului militar depus, oricum nu
ar fi acceptat să-și continuie cariera sub steagul roșu al așa-zisei ,,armate
populare’’, așa că până la urmă comuniștii le-au făcut o favoare deblocându-i,
scutindu-i astfel de o penibilă și dureroasă demisie ce se impunea în cazul
lor.
MG-O: Sigur că da, poate fi
un punct de vedere mai puțin... dramatic, dar să revenim la copilăria tatălui
meu. Aici, la Budești, se întâlnea vara cu rudele părinților, venite în vizită
cu copiii lor, verii tatălui meu, și câteodată se adunau peste 30 de copii în
compania cărora își petrecea vacanțele estivale, împreună cu sora sa Lucia, căsătorită
mai târziu cu ofițerul Dimitrie Graur, și cu fratele său mai mare, Dinu.
Budeștii făceau
parte dintr-o salbă de moșii ale familiei Ghika, alături de Climești, de
Bozieni, toate în judetul Neamț, și Ghikuleștii se vizitau permanent între ei,
venind ori călare, ori cu șareta sau cu faetonul. Domeniul Budești era foarte
mare, de circa 200 ha, având vie, două păduri, livezi, pășune, teren arabil,
hambare, stufăriș, iazuri cu pește care furnizau raci Casei Regale, un râu cu
moară, o fermă, herghelie cu cai de călărie, două grajduri, poate și câini de
vânătoare, deși eu nu-mi amintesc, avea parc, seră, cramă, ghețărie, fabrică de
cărămizi, foișor, o biserică, în fine, era o frumoasă și întinsă proprietate.
Conacul avea multe odăi de locuit încăpătoare, băi și cabinete, sufragerie,
saloane, bibliotecă, sală de bal și de sindrofii muzicale, sală de scrimă și de
biliard, pivnițe, bucătării, astăzi totul într-o tristă și dureroasă ruină.
RN-S: Este soarta unei lumi
dispărute. Acest conac, care odinioară trăia, este astăzi lipsit de viață. Dar
să revenim, cu îngăduința Dvs., la școlaritatea lui Leon Ghika, copilul care
visa să devină marinar.
MG-O: Da, bineînțeles că
după cursurile primare a fost trimis să studieze mai departe la Liceul internat
din ,,dulșele târg al Ieșilor’’, unde și-a luat bacalaureatul, după care a fost
admis, în urma unui riguros examen, la Școala pregătitoare de ofițeri din
Capitală, iar anul următor, în 1934, la Școala Navală ,,Mircea’’ din Constanța,
pe care a absolvit-o în 1936.
Recompensa
binemeritată a sclipitorului elev consta în efectuarea ultimului an de studii
pe nava-școală franceză Jeanne d’Arc, un bastiment prestigios al timpului, în
cadrul acordurilor dintre cele două state, crucișator care a staționat un timp chiar
în Marea Neagră. Dar, din cauza unui ,,incident diplomatic’’ cu un superior
exigent, pe care tatăl meu, care nu avea decât 20 de ani, nu l-a tratat cu toată
deferența cuvenită gradului, a fost exclus de la această frumoasă și instructivă
promovare și, primind nota zero la purtare, nu a mai terminat școala ca șef de
promoție, precum fusese până atunci, ci pe locul al doilea!
Integrat în
Marina Militară Regală, în urma crizei create prin cedarea Basarabiei în 1940,
pleacă voluntar pe front în anul următor și combate la Odesa și Sevastopol, la
bordul crucișătorului Dacia și a torpilorului Zmeul, iar faptele sale de arme și
bravură sunt răsplătite prin avansări în grad, locotenent apoi căpitan, dar și
prin decorațiile și medaliile ce i-au fost decernate: Coroana României,
Virtutea Militară, Steaua României, Crucea de fier a Germaniei, medalia
Vulturul German, Medalia Maritimă, Cruciada contra comunismului etc.
Însă, în 1947,
noii căftăniți ai țării nu au dat dovadă, bineînțeles, de comprehensiune și
tact, decizând să epureze armata de elementele cu ,,origine nesănătoasă’’, și
în consecință tatăl meu a fost avansat locotenent-comandor și deblocat la
vârsta de 32 de ani, deși era caracterizat drept ,,ofițer dotat cu inteligență
vie, foarte muncitor, foarte corect, dotat cu spirit de metodă și deosebit
tact, cu o educație cu totul aleasă, bun camarad și foarte disciplinat’’.
RN-S: Suntem departe de
,,nota zero la purtare’’ din tinerețe, între timp tatăl Dvs. învățase bine ce
este disciplina militară și cât de importantă și de utilă este.
MG-O: Cu siguranțà! În
fine, deși ofițer deblocat, înainte de a fi fost militar, tatăl meu era și un
om care și-a închegat o familie și, în acei ani grei și nesiguri ai perioadei
staliniste, a simțit nevoia de a avea copii, cu toate lipsurile materiale ale
situației sale devenită destul de precară.
Deci, în iunie
1947, tata s-a căsătorit cu Marsi Pandelescu, fiica doctorului Constantin
Pandelescu și a Luciei Cantemir, descendentă din domnitorii Cantemirești, și-au
cumpărat o moșie cu conac lângă Budești, iar tata a mai lucrat un timp pentru
Ajutorul Suedez. Cumpărarea acestei moșii în 1947 a fost o eroare, dar oamenii
încă sperau într-o revenire la normal, chiar până și Regele achiziționase în
acel an o proprietate. Prelatul care i-a cununat a fost însuși monseniorul
Vladimir Ghika, unchiul genitorului meu.
Însă, începând
din 1948, tata a început să se ascundă pentru a nu fi arestat, fiind suspectat nu
doar de ,,delict de nume’’, ci și de atitudine dușmănoasă antisovietică,
întrucât combătuse pe frontul de Răsărit. Și s-a tot ascuns prin țară timp de
trei ani pe la rude, răstimp care, pentru un tânăr cuplu, poate părea foarte
lung. Mama s-a întors la București, la părinți, iar tot în 1948 moșia Budești a
fost expropiată de comuniști, dar înainte, în 1944,trenul cu toată averea încărcată în vagoane
pentru a fi trimisă în Capitală, la părinții mamei, a fost bombardat pe parcurs
de ruși și totul s-a pierdut definitiv.
RN-S: Mai puțin frumoasa
sabie pe care am admirat-o în salonul tatălui Dvs.
MG-O: Această sabie, care aparținuse lui Ștefan Bathory, principe al
Transilvaniei și rege al Poloniei, și care are înscris pe lamă cu aur numele
principelui și anul 1580, se afla dintotdeauna în proprietatea familiei. Ea i-a
fost oferită tatălui meu de un unchi de-al său, drept recompensă pentru
studiile sale strălucite, însă, din păcate, eu nu cunosc povestea acestei săbii.
În 1948 deci, părinții
se aflau ascunși la Bichiș, o localitate din Ardeal, între Târnave, la Ștefan
de Fay și soția sa Voica Bogdan, când, de Sfânta Ana, mama m-a adus pe lume,
după care a plecat cu mine și tata la Singureni, lângă Giurgiu, unde bunicii
mei materni încă mai aveau o casă. În 1949 se naște în București sora mea mezină,
Domnica, iar tata continuă să se ascundă până prin anii 1950-1951, când a
început să lucreze pe diverse șantiere din țară ca muncitor necalificat. Să mă
explic: nu este nicio rușine să fii muncitor necalificat. Așa se începe, apoi
fiecare își alege sau este îndrumat către o calificare. Orice societate are
nevoie de muncitori și artizani competenți. Rușine este să fii hoț, proxenet,
mafiot, să nu fii onest, să nu-ți respecți cuvântul dat, să nu ai onoare. Însă tatăl
meu avea deja o calificare înaltă și onorabilă, era ofițer al Marinei Regale
române, și în această calitate a adus mult mai multe servicii Patriei, prin
competența sa, prin curajul său, decât ca muncitor necalificat pe un șantier
din țară, întrucât fiind căutat de Securitate, devenise un proscris, un
fugitiv, un paria.
RN-S: Ce s-a întâmplat în
continuare?
MG-O: Prizonier al
destinului său, cum bine ați spus, tata a rămas să lucreze pe șantierele din țară,
apoi a urmat cursuri de calificare, la care el îi învăța pe profesorii ,,pe
puncte’’ matematicile, pentru ca în final să ajungă șef de șantier, iar de prin
1966, spre sfârșitul carierei, să lucreze în birourile de construcții din
Capitală, până la pensionare. După care,
în 1971, eu am plecat din țară, am ,,fugit’’, cum se spunea, întrucât profitând
de o oportunitate pentru a călători în RFG, nu m-am mai întors.
RN-S: Ați fost, cum se
spune, o deschizătoare de drumuri, la nici 23 de ani.
MG-O: Într-un fel, întrucât
am reușit să-mi trec familia pe lista restrânsă de 20 de persoane a primului
ministru de atunci, Jacques Chirac, cu care acesta a plecat în România. Părinții
mei au preferat însă ca sora mea Domnica, care între timp fusese dată afară din
servici, să plece prima, de teamă ca aceasta să nu rămână ostatecă în țară, și
ea a plecat în 1975. Apoi sora mea a reușit să intervină pe lângă tatăl președintelui
Giscard d’Estaing, și astfel ei au putut pleca în anul următor, stabilindu-se
la Paris, alături de mine și de sora mea. Dar, pentru a nu ne fi o povară și a
putea fi independenți, au lucrat amândoi, fiindu-ne permanent un exemplu de
cinste și de curaj. Să nu uităm că tata avea 61 de ani atunci când a ajuns în
Franța, dar important era doar faptul că acum familia noastră era reîntregită.
RN-S: Este cert că pilda sa
morală este demnă de urmat. Privind în urmă, peste negura timpului potrivnic,
care sunt simțămintele ce vă încearcă, ce resimțiți față de cei care au distrus
viața și cariera tatălui Dvs.?
MG-O: Bineînțeles că eu, o
femeie a timpurilor moderne, actuale, nu trăiesc în nostalgia vremurilor apuse și
nici nu nutresc vreun sentiment de ură contra persecutorilor familiei mele,
fiind creștină, dar adevărurile trebuie spuse cu claritate. Creștinește, eu,
urmașa nevrednică a voievozilor Ghikulești, i-am iertat pe toți, deși iertarea nu
se acordă decât celor care, cuprinși de remușcări, o imploră, o solicită.
O spun, nu cu
patimă, ci cu blândă durere iertătoare, eu, românca cea fugită, eu credincioasa
cea păcătoasă. Dar acesta este adevărul, adevărul neamului meu, adevărul
poporului meu. Nu sunt o persoană publică, dar totuși exist și am o încărcătură
afectivă, emoțională, pe care nu doresc să o transmit, însă simt nevoia să o
împărtășesc, să o comunic, prin cuvinte, prin simțire, prin dinlăuntrul ființei
mele oarecum amputate de rădăcinile care-mi aduc seva vitală necesară trăirii
sufletești pe care nu pot și nu doresc să o pierd.
RN-S: Un proverb plin de înțelepciune
al poporului nostru spune în acest caz că ,,sângele apă nu se face’’. Veți
comemora în curând cinci ani de când tatăl Dvs. a străbătut, mergând spre Răsărit,
cele 20 de vămi ale văzduhului, cu ușurință, sper, întrucât nu și-a irosit viața
ce i-a fost dată și L-a slujit pe Dumnezeu după poruncile Sale. A părăsit, cu
sentimentul datoriei împlinite, această lume pentru alta mai bună, ,,unde nu
este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viață fără de sfârșit’’,
devenind din nou cetățean al Raiului.
Vă mulțumesc
pentru această emoționantă evocare, pe care nimeni n-ar fi înfăptuit-o cu mai
multă sinceritate și sensibilitate. Dumnezeu să-l ierte și să-l hodinească la
dreapta Sa pe robul Său Leon, un model de fiu, soț, tată și marinar. Tatăl
nostru Carele ești în Ceruri...
Radu
Negrescu-Suțu, Paris, de Învierea Domnului, 2015
