Irina
Margareta Nistor altfel decît o ştiaţi
Toată lumea îi recunoaşte vocea, în primul rînd.
Cînd mergi pe stradă împreună cu ea, lumea întoarce capul, o salută, îi
zîmbeşte. Este amabilă cu toţi, chiar
dacă uneori e obosită. Are o putere de concentrare ieşită din comun care o
ajută să facă foarte multe lucruri, cîteodată în acelaşi timp. Pe Irina
Margareta Nistor aşa cum o cunosc eu : deşteaptă, caldă, prietenoasă, dar
selectivă în prietenii, cu subtile rafinamente moştenite, cu particularităţi de
limbaj pe care ţi le explică dacă eşti curioasă, aşa cum am întrebat-o eu de ce
spune magnoliu magnoliei din grădina casei, sau de ce spune suspence suspansului din DEX, cu un simţ al umorului
care o ajută de multe ori să treacă peste inevitabilele întîlniri cu ridicole
personaje, pe această Irină vreau să v-o prezint acum.
Voi începe
cu întrebările de care nu scapă nici unul dintre invitaţii emisiunii tale: care
este primul film văzut şi unde l-ai văzut
?
Din câte
îmi amintesc eram la mare, la un cinema în aer liber, şi era „Albă ca zăpada”,
dar poate să fie doar rodul unei memorii imaginative amestecate cu un vis,
parţial premonitoriu, în care mă văd la
New York, deşi n-am ajuns, în existenţa asta, în America.
Altfel pe
la 7 ani , la Sala Palatului, cu părinţii şi bunicii materni la superproducţia
„Cleopatra”, când am devenit o
admiratoare necondiţionată a lui Elizabeth Taylor şi a culorii violet (ca ochii
ei). La bărbaţi l-am preferat net pe Rex Harrison lui Richard Burton. Îmi
plăceau deja bărbaţii mai copţi!
Atunci a început pasiunea pentru cinema ?
Neplăcându-mi
să fac contact cu realitatea, era firesc să mă refugiez în filme, mai cu seamă în
cele din anii ’30-40, când mi-ar fi plăcut să trăiesc , în plină perioadă
monarhică, mai sentimentală şi mai elegantă, chiar cu război cu tot, aşa cum
era el perceput pe ecranele hollywoodiene însă.
Şi nunta ta
a fost cinematografică, deşi vremurile erau extrem de cenuşii. Ne dai o
poză ?
Vă dau.
Nunta am pus-o la cale cu mama, de o viaţă. Ne-au plăcut din totdeauna
miresele, cu voal pe faţă, fire de beteală, parură delicată, trenă, rochie de
saten (mă enervează că în dicţionar te obligă să spui satin !!!)sau tafta şi
tulul cel mai fin, cu o domnişoară mică de onoare care era un îngeraş, fetiţa
unei bune prietene (care acum e studentă la medicină), şi un băieţel cu papion
care a emigrat în SUA, şi a uitat să mă invite la nunta lui. Tortul era din
îngheţată făcut tot de mama acasă, a avut vreo 7 kilograme şi a fost din trei
etaje diferite de arome - cum se cheamă
acum : ciocolată, vanilie şi zahăr ars. În cupele de şampanie era câte o
frăguţă şi erau însoţite de sanvişuri cu icre negre din Deltă, şi pâine cu sare
pentru însurăţei Restul a fost parţial un
catering avant la lettre, de la Athenée Palace, (actualul Hilton), iar organizatoarea,
tot ea, profesorul de franceză, a conceput totul ca pe un plan de curs, la care
nu a uitat nici un amânunt şi pe care l-a trecut pe hârtie cu dead-line-uri, cu
6 luni înainte. Maşinuţa decapotabilă, de epocă, am cooptat-o în ultimul moment
şi a fost fixul meu.
Stai într-o casă locuită de mai multe generaţii de
familia ta. E important lucrul ăsta ?
Este
esenţial. Cum spunea un prieten, e un fel de peşteră a lui Ali-Baba, în care
comorile sunt cărţile. Plus amintirile, împletite cu povestirile vremurilor pe
care nu le-am apucat, dar mi le imaginez, animăluţele succesive, musafirii,
petrecerile şi mai ales Sărbătorile. Se intră într-o altă dimensiune paralelă şi
ideală! Lumea spune că-i o oază, şi asta mă măguleşte.
Ai câteva exemple de femei formidabile în familia
ta. Povesteşte-ne despre ele.
Mama
Simona, a fost profesor de franceză la Politehnică, dar a scris şi articole
despre (culmea! ) femei celebre din
România, a călătorit şi povestea fascinant, de aveai impresia că ai fost de
faţă, şi astea toate pentru că a ştiut bine limba rafinată a lui Voltaire,
supravieţuind, fără cea modernă, a lui Shakespeare.
Bunica
maternă, Veturia Maria, a studiat chimia, şi aşa l-a cunoscut pe bunicul, dar
n-a profesat, (decât mai târziu ca redactor la cele mai celebre cărţi
culinare), pentru că pe vremuri nevestele erau ţinute acasă să-şi educe copiii,
şi respectiv pe mine, nepoata ei, când mama lucra de dimineaţa până seara. Am
învăţat împreună până am dat la liceu (un fel de meditatoare non-stop), la
Sfântu’ Sava (comuniştii îi spuneau Bălcescu), şi cu ea, cu Memi ( bizar dar îi spusesem aşa din prima
copilărie, fonetic exact ca personajului din „Pe aripile vântului”, ecranizat
în 1939 când străbunicul şi bunicii au construit casa, proiectată de două
arhitecte, atunci habar neavând de engleză!) am recapitulat în curtea şcolii subiectul care
mi-a picat la oral, la istorie, unde eram o catastrofă. Deşi nu era deloc
habotnică, se rugase pentru mine la Sfântul Anton vreun an să intru şi am
reuşit.
Sora
străbunicii şi naşa mamei, a fost prima traducătoare din familie, dar şi
dramaturg şcolar şi memorialist.
O verişoară
a mamei, Angela C. Ionescu pe jumătate spanioloaică e scriitoare pentru copii
(s-a tradus şi în româneşte) şi face emisiuni la radio, la Madrid.
Eugenia
Petrescu, o mătuşă de-a bunicii a fost campioană la gimnastică, mult înaintea
Nadiei, spunându-se despre ea că avea centrul de greutate altfel poziţionat şi
putea merge perfect în mâini, la nesfârşit, având o mobilitate ieşită din
comun.
Ştiu că Suchianu ţi-a fost profesor şi model, dar
o femeie care să-ţi fi fost model există ?
În afară de
mama, faţă de care sunt un fel de clonă absolută, gândind la fel şi după ce a
plecat puţin înaintea mea, spre o lume sper mai fascinantă, dar misterioasă, mi-am
admirat profesorul de engleză, pe doamna Liliana Pamfil Teodoreanu, de la care
am copiat ironia poate uneori prea maliţioasă şi o marea traducătoare şi
prietenă tot a mamei, doamna Micaela Ghiţescu, cu o energie uluitoare şi un
caracter impecabil.
Trăieşti într-un ritm frenetic. Care sînt
următoarele proiecte ?
Mai nou îmi
place să spun că trăiesc variat şi chiar aşa e. În afară de „Vocea filmelor” de
la Radio Guerrilla, săptămânal, duminica, de la 10 la 11, de cîţiva ani încoace, scriu la cele mai diverse
publicaţii, dar mai fac comentarii şi la alte emisiuni, sunt invitată pe te
miri ce subiecte pe la diverse televiziuni, unde tot de filme aduc vorba, traduc
cărţi sau piese de teatru, ori subtitrez pelicule, sau mai fac simultane de
noapte pentru HBO (la BAFTA) sau AXN (la EMMY), ori chiar şi pe la tribunale,
unde este interesant, până ce nu te saturi. Cel mai important ar fi să scot
cartea de bucate cu reţetele mamei şi amintiri legate de ele. Şi să călătoresc.
În sfârşit, am ajuns acum doi ani la
Balcic, marea iubire a Reginei Maria, la 60 de ani de la cedarea
Cadrilaterului! Pe scurt încerc să-mi fac un scenariu zilnic fără niciun moment
de plictiseală!
Nu, Irina Margareta Nistor nu se plictiseşte
niciodată. Dacă îi observi cu atenţie programul unei zile, ai impresia că a ei
are mai mult de 24 de ore, pentru că reuşeşte să facă mult prea multe lucruri,
toate într-un ritm alert, că abia poţi să o prinzi într-o fereastră. Călătoreşte
mult şi uneori locurile alese sunt mai puţin obişnuite. În 2007 a făcut Crăciunul
şi Anul Nou în Noua Zeelandă şi ne-am
spus La multi ani ! cînd eu încă mai bucătăream. Anul 2008 a început frumos,
pentru că oficialităţile cinematografiei
franceze au invitat-o la Paris şi au tratat-o ca pe o alteţă. Pentru ea mai
imporant decît condiţiile de mare lux oferite au fost întîlnirile cu
personalităţile filmului francez. Irina este pasionată de cinema şi nu s-a blazat
încă : are entuziasme şi o curiozitate neadormită. Se duce la foarte multe
festivaluri de film în lumea întreagă şi îşi doreşte să ajungă la Hollywood.
Se cuvine să-i mulţumesc acum pentru că şi-a
făcut timp să răspundă tuturor curiozităţilor mele, care cred că sunt şi ale
dumneavostră. Sper că aţi descoperit-o pe Irina Margareta Nistor altfel
decît o ştiaţi, şi că v-a plăcut ceea ce tocmai aţi citit.
*
Publicat in revista TIMPUL, nov. 2009.
