Old fashion

Imi place sa primesc scrisori si, de Craciun, felicitari prin posta. Ginduri bune pentru mine, din America, pe o imagine din Union Square asa cum arata la sfirsit de secol 19, si, din Suceava, pe o mult mai veche fresca.

Din casa (Craciun)

"Oh at Surredge? I know all about that. I thought you also met afterwards."He had again to recall. "So we did! Wouldn't it have beensomewhere at Christmas? But it wasn't by arrangement!" he laughed,giving with his forefinger a little pleasant nick to his hostess's chin. Then as if something in the way she received this attention put him back to his question of a moment before: "Have you kept my note?"She held him with her pretty eyes. "Do you want it back?""Ah don't speak as if I did take things--!"THE STORY OF IT BY HENRY JAMES

Din casa (Craciun)

Making a dinner list is a little like making a Christmas list. You put down what they will (you hope) like, not what you like. EMILY POST

De sezon

Zapada, in sfirsit

O vitrina pentru Zaza

Vitrina

Lucruri

George Clooney si cafeaua

Black coffee is never served at a fashionable dinner table, but is brought afterwards with cigarettes and liqueurs into the drawing-room for the ladies, and with cigars, cigarettes and liqueurs into the smoking room for the gentlemen. ETIQUETTE IN SOCIETY, IN BUSINESS, IN POLITICS AND AT HOME BY EMILY POST

Tavan

Tavanul de la Le Grand Vefour, la Palais Royal, din timpul lui Louis XV. Era locul preferat al lui Napoleon, ca si al lui Danton. Au mai fost pe acolo Hugo, Colette, Cocteau (ultimii doi locuiau la doi pasi).

La Iasi, vernisaj Ilie Boca

Poza e proasta, trebuie sa mergeti sa vedeti pictura.

Post

Every house has an outward appearance to be made as presentable as possible, an interior continually to be set in order, and incessantly to be cleaned. And for those that dwell within it there are meals to be prepared and served; linen to be laundered and mended; personal garments to be brushed and pressed; and perhaps children to be cared for. There is also a door-bell to be answered in which manners as well as appearance come into play. ETIQUETTE IN SOCIETY, IN BUSINESS, IN POLITICS AND AT HOME BY EMILY POST

Tristeti

Alte bunatati

Inghetata de la Berthillon, cea mai buna.

Bunatati

La Paris cel mai bine e sa te lasi dusa de prietenul Gabriel, de exemplu, la cele mai bune adrese. Pastrez cea mai buna amintire acelor macarons.

Tot Paris

sinceritate extrema la un coafor

La Paris

Galeriile Lafayette, evident.

Cristian Mungiu

Zilele astea Cristian Mungiu este in America, la Los Angeles. Ce face acolo puteti afla de aici, adica din blogul lui Jeffrey Wells, critic de film, caruia ii apartine si poza. Nu ratati interviu mp3.

Constantin Bălăceanu-Stolnici

Strada pe care locuieşte dl. Constantin Bălăceanu-Stolnici dă în Calea Victoriei. Intrînd pe ea, am pătruns brusc într-o zonă liniştită, calmă, parcă departe de zbuciumul cotidian. Casa impresionantă, construită în 1902 de arhitectul Schulz, este cu parter înalt, etaj şi mansardă. Împingem poarta, urcăm scările cu marchiză şi sunăm. Ne deschide chiar domnul academician. Gazdă amabilă, ne arată casa şi acceptă să pozeze printre lucrurile în majoritate de secol 19, care alcătuiesc interiorul de o eleganţă discretă. Pereţii sunt acoperiţi cu portrete de familie, fotografii. Într-un colţ, bustul gazdei noastre. Pe o bibliotecă , un vas cu pînze pe care l-a bricolat dl. Bălăceanu-Stolnici. Facem cunoştinţă cu delicata doamnă Elisabeta Bălăceanu-Stolnici, fiica lui Emanoil Hagi Mosco, autorul fermecătoarei cărţi despre Bucureşti, nepoată a soţilor Suţu, cei care au construit minunăţia de palat din faţa Universităţii bucureştene. Ne instalăm comod şi începem să vorbim. Mai întîi despre familie.”Este o familie veche, apărută în secolul al 13-lea, cu mărturii în difetite legende, cu diferite balade, cu o analiză făcută de Bogdan Petriceicu Haşdeu...Şi s-a continuat neîntrerupt pînă la mine şi cu mine se încheie. De 700 de ani aproape, 21 de generaţii, în care timp n-a fost perioadă în care unul din membrii familiei să nu fi jucat un rol important în conducerea ţării. Bine, pe linie femeiască, sigur că da, familiile din care scobor sunt Basarabii, domnitorii, după aceea Mircea cel Bătrîn, după aceea sunt Cantacuzinii, că bunică-mea era Cantacuzinească, Pâşcovenii, o familie mare care a dispărut, era stră-străbunica mea şi mai sunt scoborîtorul, ultimul scoborîtor, dintr-o familie vest europeană a căror documente le am, încă din anul 1000. Familia Du Mont de Beaufort. Străbunica mea era coborîtoare din această familie.” Sunt curioasă să aflu povestea casei.”Asta e o casă făcută de către străbunicul meu, Grigore Cantacuzino, care a lăsat-o bunicii mele, şi în care a trăit bunica mea, a trăit tatăl meu, aicea m-am născut şi a trăit. Casa a avut foarte multe necazuri, a fost bombardată, toată partea asta de jos a fost luată de către comunişti..Adică închiriată la...Aduşi chiriaşi...De abia în ultimii 20 de ani am refăcut-o, cu obiecte scăpate din urgia comunistă de la ţară, cu obiecte pe care le-a mai adus nevastă-mea, ce ceea ce am mai achiziţionat şi am refăcut atmosfera. De pildă tabloul acesta al strămoşilor mei l-am găsit în talcioc.”Vă ataşaţi de obiecte ?„Da. Da. Mie îmi plac obiectele. Foarte multe sunt inutile. Dar sunt obiecte frumoase, unele dintre ele, mă leg de ele pe baza mecanismului cum au ajuns la mine. Şi altele pur şi simplu sunt un fel de input psihologic.”Aveţi un obiect preferat ?„Nu, nu pot să spun că am un obiect preferat. Se mai schimbă : într-o perioadă îmi plac mai mult obiectele de artă, în altă perioadă îmi plac obiectele...Galeria de tablouri e făcută de mine pentru că tablourile originale mi le-a ars.”Găsesc extraordinară multitudinea de preocupări şi sunt curioasă să aflu cum reuşeşte să le facă pe toate, cum îşi împarte timpul.”Acuma foarte greu. De cînd sunt pensionar e mai greu decît înainte. Sunt preşedintele unei universităţi şi am patru cursuri...E mult. Patru cursuri e mult. După aceea sunt directorul Institutului de antropologie al Academiei, unde hai că n-am partea administrativă, dar conducerea ştiinţifică şi conducerea doctoratelor. Al doilea lucru. Al treilea lucru : sunt preşedintele Jockey Clubului român. Iarăşi probleme. Şi de gestiune, de administraţie acolo. Şi de relaţii, nu ? După aceea sunt epitrop testamentar al bisericii Dominţa Balaşa, care este şi ea o Fundaţie : gestiune, moşii de condus. După aceea sunt preşedintele Partidului Naţional Liberal, iarăşi o formă de activitate. Astea sunt numai cîteva . În fiecare zi am activitate jurnalistică, în fiecare zi am un editorial, dar în fiecare zi, scurt, dar în fiecare zi, la Ziua. Pe urmă mai sunt...Am o emisiune a mea la TVR Cultural. Şi pe urmă scriu cărţi ! Într-una scriu cărţi, scriu articole, fac conferinţe, mă deplasez în...Am fost deunăzi la Iaşi.”Credeţi în predestinare ?”Nu. Nu cred că avem predestinare, pentru simplu motiv că dacă am avea predestinare...A crede în predestinare este opacitate, înseamnă că nu-ţi mai iei răspunderea actelor tale, fiindcă nu mai eşti tu implicat. Ori întreaga noastră morală, şi întreaga teologie este bazată pe ideea liberului arbitru. Liberul arbitru înseamnă nepredestinare.”Sunteţi credincios ?”Eu în fiecare duminică sunt la mine la biserică, sunt în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştiului şi în Consiliul Naţional al Bisericii Ortodoxe Române. Colaborez direct cu Patriarhul Bisericii. Şi în acelaşi timp sunt şeful ramurii ortodoxe a Ordinului de Malta.Sunt 16 biserici, în Bucureşti sunt două : într-adevăr Sf. Dumitru , şi mai este o biserică, biserica Sf. Gheorghe Vechi a Bărăţiei. Şi mai era una Brezoianu, dar aia a fost dărîmată de Gheorghiu-Dej. Dar pe urmă în jurul Bucureştiului sunt, şi în ţară sunt, şi pînă şi în Ardeal era una.”Mărturiseşte că regretă că în perioada comunistă n-a putut face o carieră universitară din motive politice. Tocmai atunci sună telefonul. E cineva din Haifa. Dl. Bălăceanu-Stolnici se scuză şi urcă. Rămasă sub o copie de şevalet a vechiului tablou votiv din biserica de la Stolnici, visez la doamne în rochii comandate la Paris, acoperite cu bijuterii sclipitoare, făcîndu-şi vînt cu evantaie din pene de struţ, doamne care populau încăperile acestea în vremea cînd bunicii gazdei aveau o viaţă mondenă, organizînd somptuoase rcepţii, baluri, serate muzicale şi teatrale, despre care povesteşte Claymoor. Reveria mi-e întreruptă de academician, care a terminat convorbirea şi coboară. Observ că nu mai are monoclul de care era nedespărţit, şi care îi aparţinuse lui Mincu. Tocmai în ziua aceea îl pierduse. Trece peste supărare şi vorbim despre televiziune. Are o emisiune, „Dialoguri despre altădată”, la TVR Cultural, urmăreşte TVR2, televiziunile străine, dar nu are un program preferat. Sunt curioasă dacă are mulţi prieteni.”Să ştii că eu nu prea am aşa mulţi prieteni, că n-am timp. Noi suntem cu familia, rudele, care sunt mai mult decît prietenii...Şi formăm aşa, un fel de grup care a străbătut toată perioada aceasta de mizerie, printr-o solidaritate, hai să-i spunem chiar o solidaritate de clasă. Care s-a cam rarificat pînă la urmă.”Ce detestaţi mai mult ?”Mitocănia. (rîdem) Mă enervează. Şi în acelaşi timp şi impregneala asta cu corupţie pe care o vezi la fiecare pas, care s-a generalizat...Acuma eu nu vreau să intru pe clişee care se tot repetă. Dar astea sunt racilele noastre foarte mari.”Îi place muzica. Ce preferă ?”Pe momente. Îmi place şi muzica simfonică, îmi place şi muzica corală. Am răspunderea unui cor, cel mai bun cor bisericesc din Bucureşti, îmi place şi muzica uşoară, cea clasică, veche, dar îmi place şi muzica rock, asta modernă, care are şi ea, dacă ştii s-o asculţi cu atenţie, găseşti în ea o serie de lucruri. Numai bietul Iosif Sava, nu-i plăcea şi n-o accepta deloc. S-a oprit la jazz. Într-adevăr jazz-ul l-a acceptat.”Care este concepţia dvs. despre lux ?”Despre lux ? Ah, păi mie îmi place ! Îmi place să fiu bine îmbrăcat. N-am eu bani suficienţi. Luxul rafinat, aristocratic, nu luxul mitocănesc, strident, care în fond vrea să proclame bunăstarea, nu bunul gust.”Aveţi un personaj istoric preferat ?”Greu de spus. Modelele istorice trebuie să le iei şi din istoria clasică, nu, personagii mari, care au contribuit la mersul politic al istoriei : Pericle în Grecia, sau personagii care au marcat evoluţia culturii : Aristotel, Platon, Newton, Goethe, uite o perosnalitate de la care se scurge aproape toată cultura europeană modernă.”Dar un erou de ficţiune preferat ?”Ooo, sigur că da : cei trei muşchetari.”Un politician pe care îl admiraţi.”Greu de spus. Sigur că sunt cîţiva politicieni care au fost mari, cum sunt grupuri de politicieni care au format America, cum sunt Washington, Jefferson, Addison, foarte interesant. Au impus traictoriile istoriei.”Aveţi o carte preferată ?”Nu. Eu recunosc şi nu îmi e ruşine să o spun, mie îmi plac şi romanele poliţiste, îmi plac şi romanele de aventuri, citesc şi cărţi de cultură generală, cărţile marilor autori le am pe toate pe CD-Rom-uri, în întregime.”Le citiţi pe calculator ?”Pe calculator.”Am citit în cartea dvs. despre contesele Bălăceanu şi mi s-a părut că ele sunt nişte precursoare ale feminismului.”Nu ştiu. N-aş putea să spun...Au încercat să occidentalizeze boierimea românească cu experienţa pe care o căpătaseră la Viena.”Ce credeţi despre feminism?”Cu feminismul ăsta femeile şi-au pierdut în primul rînd feminitatea. În al doilea rînd, şi-au pierdut controlul asupra familiei şi nu-şi mai cresc copiii... Şi în al treilea rînd s-au înhămat la o dublă muncă. Pentru că de unde aveau numai munca din casă, acuma au şi munca din casă şi munca de la serviciu. Asta este după părerea mea marele rezultat al feminismului. Sigur că ăn plan general, exploatarea inteligenţei şi a abilităşii feminine în anumite domenii a fost pozitivă. Inclusiv în domeniul politic.”Iubeşte maşinile, dar nu mai are decît o maşină veche. Conduce de la 10 ani şi facem socoteala că asta înseamnă 70 de ani de şofat. A mers mult cu motocicleta, dar nu-i place viteza.Despre modă ce părere aveţi ?”A ! Mă interesează moda, şi evoluţia ei, am făcut şi comunicări atropologice asupra modei, şi asupra evoluţiei corpului uman impusă de către modă.”Am înţeles că aţi fost fumător.”Nu, de joacă am fost fumător. De joacă, absolut de joacă, neserios şi m-am lăsat foarte repede.” Sunteţi gourmet sau gourmand ?”Da. Îmi place să mănînc şi mult şi bine. Spre supărarea nevestei mele care zice că nu mai încap în haine.”Care este culoarea dvs. preferată ?”N-aş putea să spun. Ca orice om care mînuieşte penelul, combin culorile, îmi plac combinaţii de culori, pentru anumite lucruri sunt bune o gamă de culori, pentru altele, altă gamă de culori, dar nu pot să spun că îmi place roşul mai mult decît verdele. Mă enervează roşul cîteodată că îmi aduce aminte de comunism, da’ altfel...”Mai pictaţi şi acum ?”Ei, cînd am timp, mai pictez. Şi îmi fac imaginile pentru cursuri. Am o secretară care mă ajută, dar pînă la urmă tot eu le bag în PowerPoint.”Vă plac călătoriile...”Da, mult. Şi am mers mult, şi am condus mult şi am mers cu maşina....Întîi am mers cu motocicleta prin toată ţara, din frontieră în frontieră, după aceea am mers cu maşina prin toată Europa, după aceea cu avioanele pe toată planeta.”Şi aveţi un loc preferat?„Pot să spun că îmi place foarte mult la New York, mi-a plăcut foarte mult la Rio de Janeiro, enorm Parisul, unde am şi o parte a familiei, îmi place Londra, Roma, nu pot să spun că sunt locuri care...”Poate Stolnici. „Aia e altceva ! Acolo am copilărit, acolo am crescut, de acolo se leagă tradiţiile familiei de trei secole.”Vă mai duceţi acolo ? „Da’ cum să nu ! Mă mai duc ! Am primit înapoi pămînt, am primit înapoi moara, am primit pădurea, şi acum sunt în proces să îmi dea înapoi şi casa.” Mulţumindu-i gazdei noastre, părasim casa plină de poveşti. (Interviu publicat in 2004)

Orientalà

Laissant à gauche, au rez-de-chaussée surélevé, la chambre à coucher d’Odette qui donnait derrière sur une petite rue parallèle, un escalier droit entre des murs peints de couleur sombre et d’où tombaient des étoffes orientales, des fils de chapelets turcs et une grande lanterne japonaise suspendue à une cordelette de soie (mais qui, pour ne pas priver les visiteurs des derniers conforts de la civilisation occidentale s’éclairait au gaz), montait au salon et au petit salon. Ils étaient précédés d’un étroit vestibule dont le mur quadrillé d’un treillage de jardin, mais doré, était bordé dans toute sa longueur d’une caisse rectangulaire où fleurissaient comme dans une serre une rangée de ces gros chrysanthèmes encore rares à cette époque, mais bien éloignés cependant de ceux que les horticulteurs réussirent plus tard à obtenir. Swann était agacé par la mode qui depuis l’année dernière se portait sur eux, mais il avait eu plaisir, cette fois, à voir la pénombre de la pièce zébrée de rose, d’orangér et de blanc par les rayons odorants de ces astres éphémères qui s’allument dans les jours gris. MARCEL PROUST - A LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU. DU COTÉ DE CHEZ SWANN

Biserica Armeneasca

facuta in 1395, la Iasi.

Regal

editia americana de aici , sau editia englezeasca de aici, ori,pentru francofili de aici.

SAME OLD SONG

BREAKFAST AT TIFFANY´S-MOON RIVER

Marele Meteor

Dans un temps comme le nôtre où la complexité croissante de la vie laisse à peine le temps de lire, où la carte de l'Europe a subi des remaniements profonds et est à la veille d'en subir de plus grands encore peut-être, où tant de problèmes menaçants et nouveaux se posent partout, vous m'accorderez qu'on a le droit de demander à un écrivain d'être autre chose qu'un bel esprit qui nous fait oublier dans des discussions oiseuses et byzantines sur des mérites de pure forme, que nous pouvons être envahis d'un instant à l'autre par un double flot de Barbares, ceux du dehors et ceux du dedans. Je sais que c'est blasphémer contre la Sacro-Sainte École de ce que ces Messieurs appellent l'Art pour l'Art, mais à notre époque, il y a des tâches plus urgentes que d'agencer des mots d'une façon harmonieuse. MARCEL PROUST - A LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU (A L'OMBRE DES JEUNES FILLES EN FLEURS)

Neagu Djuvara

Pentru a ajunge acasă la dl. Neagu Djuvara am rătăcit pe străzile din cartierul Bisericii Armeneşti. Ca un făcut, numerele caselor nu erau 16 peste drum de 17, ci 16 peste drum de 43, după regulile edililor bucureşteni din vremea lui Caragiale. Agitaţi, în întîrziere, am găsit imobilul unde locuieşte gazda noastră de astăzi. Dl. Djuvara ne-a întămpinat afabil, cu bunăvoinţă, elegant în toate privinţele : „Eu cred că pe măsură ce îmbătrîneşti devii mai cochet, fiindcă îţi dai seama că trebuie să te aranjezi puţin, pentru ca să nu fii şleampăt...Dar am fost întotdeauna destul de cochet şi urmez moda...”. - Aş vrea să începem, dacă sînteşi de acord, cu puţină genealogie. Familia paternă Djuvara, familia Grădişteanu a mamei dvs. ... - Dacă mă întrebaţi despre familie, e un domeniu care m-a interesat întotdeauna. Face parte din istorie. Ca să zic aşa este o ştiinţă auxiliară istoriei şi. De altfel istoria începe cu genealogie că primele date istorice pe carele avem de pildă de la egipteni sînt pur şi sumplu genealogii ale faraonilor. Şi încetul cu încetul în vremurile acelea se considera foarte important rolul individului. Acuma, cum să zic, ştiinţa istorică tinde mai mult, mai cu seamă în ultimele zeci de ani s-a făcut o adevărată revoluţie în istoriografie şi se consideră că evenimenţialul nu mai are aproape nici o importanţă şi atuncea dispar şi personalităţile din trecut. Cred că este ca întotdeauna cînd se schimbă o teorie de istoriografie sau de altă ştiinţă, se sare peste cal. O să revenim la ideea că totuşi personalităţile joacă un rol...Şi în orice caz, în istoria noastră, e clar că clasa boierească a jucat un rol politic covîrşitor în timp. Dar în ambele Principate au confiscat puterea timp de sute de ani. E un fapt. Nu-i ca să spui că era bine sau că era rău. Poţi să spui că e foarte rău, dar e un fapt. E faptul că puterea politică şi economică au fost în mîna unui grup destul de restrîns de mari boieri, care, dinainte de Descălecătoare, cînd vorbeşte diploma ioaniţilor dat de regele Ungariei unor cavaleri francezi din Ţara Sfîntă, în fine, din Palestina, în 1247 vorbeşte de „majores terrae”, adică cei mai mari ai pămîntului. Ei sînt consideraţi, sînt convins că sînt strămoşii boierilor români. Bine, dar acuma m-aţi întrebat de familia paternă, care nu e din boieri mari. Djuvăreştii sînt o familie aromânească, deci din munţii Pindului, în Dicţionarul lui Papahagi zice neam de celnici aromâni, adică trebuia să fie şefi de clan. Şi sînt cîţiva care au jucat un rol politic şi sînt foarte frumoase poezii epice, cîntece bătrîneşti, şi româneşti, şi greceşti, care cîntă de pildă pe un Giuvara de la sfîrşitul veacului al 17-lea, omorît de turci, zic ei, zice cîntecul, dar de fapt turcii erau mai mult musulmani albanezi, ăştia erau duşmanii de fiecare zi ai muntenegrenilor sau ai aromânilor. Ăsta-i omorît în 1672, dar eu nu am nici o dovadă documentară că noi din ăla ne tragem. Ai noştrii apar de-abia la sfîrşitul veacului al 18-lea, pe la 1770. Am dovezi că dinainte de 1780 erau deja în ţară. Şi în Muntenia, şi în Moldova, unde şi-a scris numele cu J, Juvara, asta din cauza pronunţării leneşe a moldovenilor, care spuneau domnule jeneral, mă doare jenunchiul, mă uit pe jeam... Aşa Giuvara devenit Juvara la moldoveni. Şi încă o dată, noi nu am apucat în Ţara Românească sau în Moldova să fim mari boieri, niciodată. Dacă au avut ranguri de boieri de clasa a treia sau a doua, au fost, bănuiesc, cumpărate ca să nu plătească impozite, ca să facă comerţ. S-au îmbogăţit prin comerţ, asta în jurul lui 1800. Dar interesant fiindcă au devenit după 1848 încolo s-au pasionat pentru politică. De pildă străbunicul meu şi cu fraţii lui au fugit la Paris în 1848, şi probabil că de acolo, nu probabil, chiar sigur, că de acolo ne-a rămas ortografia numelui niţel bizară pentru români, cu DJ în loc de G fiindcă la noi nu exista încă alfabetul latinesc. Deci numele se scria cu o literă din alfabetul chirilic, care există, e ca o furcă. Dar cînd au căpătat un paşaport turcesc la Paris, ăia au scris pe franţuzeşte, cum se scriu numele turceşti, cu DJ. Şi probabil că ei su păstrat ortografia asta cînd s-a adoptat alfabetul latin, considerănd că...Şi e mai bine, că mai s-au găsit alţi Giuvăreşti, acuma. Îi distind’ge de alţii. Au dat cîţiva intelectuali distinşi, mari medici, diplomaţi, miniştrii, chiar fratele bunicului meu a fost de trei ori ministru de externe în 1910, mă rog, asta-i familia Djuvara. În momentul cînd s-a căsătorit mama cu tatăl meu, Marcel Djuvara, care era un om admirabil, ieşise primul la Şcoala Politehnică din Berlin, era totuşi o dovadă la 1902-1903, nu mai ţin minte la ce dată a ieşit de la Şcoala Politehnică. Aşa că a avut în ţară imediat situaţii importante de tînăr inginer. El a clădit, de pildă, hotelul mare de la Călimăneşti care mai există şi astăzi, cînd treci pe şosea îl vezi, la 1910, e făcut de taică-meu. Pe urmă cînd a început războiul din 1914, a fost directorul uzinelor lui Georges Valentin Bibescu, la Comarnic, care era de ciment şi s-a transformat în uzină de muniţie, de armament, în 1914, între ’14 şi ’16. Şi pe urmă, la război, era în Direcţiunea armamentului. Şi a murit de gripă spaniolă în 1918, la spartul tîrgului. A murit chiar în ziua în care s-a semnat armistiţiul. Şi noi deci am rămas orfani de copii. Dar ce voiam să spun este că în momentul în care se căsătoreşte taică-meu cu mama, sau mama cu taică-meu, exista un fel de deosebire socială între cele două familii : Djuvăreştii erau o familie care urca şi Grădiştenii erau o familie de vechi boieri înrudiţi cu toată aristocraţia românească, cu cea din Muntenia şi din Moldova, şi probabil că au avut impresia că era un fel de mezalianţă. Nu era echivalent pe vremea aceea. Astăzi lumea nu-şi mai dă seama de aceste…”. - Casa mare de pe Calea Victoriei, renovată şi strălucitoare… - Da, e o casă Grădişteanu. Adică tot terenul acela dintre Calea Victoriei şi unde coteşte strada Niculae Iorga acuma, era un teren care aparţinea familiei. Cel care a avut locul către Calea Victoriei era văr cu bunicul meu. Bunicul meu avea casa în care mi se pare că e o şcoală primară acolo. Chiar acolo s-a născut mama în 1863, mai în fundac aşa. Pe cînd spre stradă, vărul bunicului meu, Ionaş Grădişteanu, care a fost de mai multe ori ministru. Şi deci e o casă clădită de Ionaş şi de sora lui, care era măritată Ghica. Fiindcă Ionaş nu a avut copii legitimi şi deci s-a înţeles cu soră-sa, a rămas casa… De aceea se spune acuma Casa Ghica, dar de fapt e o casă Grădişteanu. - Dar dumneavoastră aţi copilărit în Bucureşti, nu ? - Am copilărit în Bucureşti, dar nu mai aveam nici o proprietate. Ce a avut mama, a moştenit numai o bucată de pămînt în Dobrogea, fiindcă bunicul meu, generalul Nicolae Grădişteanu, a fost un foarte prost administrator. Am găsit prin documente, cum a vîndut toată Piaţa de flori, astăzi cartierul Hanul lui Manuc, pe-acolo, în plin Bucureşti ! El a vîndut terenurile alea care ar face miliarde astăzi, mii de miliarde, mă rog. Şi a cumpărat o moşie în Dobrogea, îndată după dobîndirea Dobrogei, în 1878. O fi crezut că şi-a asigurat copiii. Avea 5 copii. A cumpărat 5000 de pogoane, adică 2500 de hectare, ceea ce făcea totuşi 500 ha de fiecare. Dar cum el nu s-a ocupat personal de chestia asta, la marea expropiere din 1918-1922 s-a luat 90% din ea. Mama s-a regăsit cu 50 de hectare. Şi le-a vîndut, că nu se putea ocupa de ele, şi a cumpărat o căsuţă destul de puţin arătoasă, prin cartierul Buzeşti. Acuma nici numai există strada. Dar aceea a vîndut-o mai tîrziu. - Nu mai păstraţi nici un obiect de la mama dumneavoastră ? - Dar ce obiecte să am de la dînsa decît tabloul... De pildă în camera mea am o frumoasă acuarelă făcută de un pictor italian cu mama mea, dar altceva nu prea mai am de la ea. Să ştiţi că dînsa a murit într-un apartament minuscul pe care fratele meu îl făcuse într-un garaj, în cartierul Gemeni, pe-acolo. Bine, noi n-am mai avut nimica. Am pierdut totul. E miraculos că am regăsit o grămadă de tablouri, aşa pe la unii şi pe la alţii. Unele pe la o fostă prietenă a fratelui meu care i le-a lăsat şi care a binevoit să mi le restituie. - Bine, şi povestea miraculoasă a tabloului... - Da. De pildă Grădiştenii ăştia care sînt destul de frumoşi. Cred că e făcut, după spusele unui critic de artă, dl. Radu Ionescu, el crede că ăsta e făcut tot de Hladek, de acel care făcuse miniatura cu Iancu Grădişteanu. Dar nu semnează. Erau tineri care făcuseră şcoală în Occident, la Viena sau în altă parte, şi la începuturi, şi deci n-au iscălit aceste tablouri, dar e clar că e făcut de un pictor de meserie, nu e făcut de un felcer oarecare pe-aicea... - Dumneavoastră vă ataşaţi de obiecte ? - Foarte mult, da. Şi m-aş ataşa şi de case. De pildă dacă aş fi putut să răscumpăr conacul care a aparţinut familiei dinspre mama, aş fi făcut-o, dar bineînţeles n-am cu ce.” - Dar mai păstraţi obiecte pe care le-aţi purtat cu dumneavoastră, în Africa, peste tot prin lume ? - N-aş putea să vă spun asta. Acuma vedeţi că am cîteva obiecte africane, dar puţine la număr fiindcă nu eram un om bine plătit acolo, că eu am fost plătit de africani, eu nu am fost plătit de africani, eu nu am fost ţinut de franţuji acolo, eu eram angajat direct de guvernul african, aşa că mă plătea, hai să spunem că mă plătea ca un ministru de-al lor, fără să am totuşi o vilă mare şi mulţi servitori, şi maşină şi şofer, nu. Dar totuşi salariul brut era cam acelaşi ca al unui ministru, dar era totuşi mizerabil faţă de ceea ce aş fi putut avea. - Vreau să ştiu de unde pasiunea pentru istorie. Ştiu povestea aceea că în timpul Revoluţiei din Octombrie eraţi la Sankt Petersburg… - Da, e o poveste fantastică într-un sens. Adică în momentul cînd, după Mărăşeşti, în fine,să nu uităm totuşi că în lunile care au urmat situaţia în Moldova e devenit absolut dramatică, şi taică-meu s-a temut că murim de foame, ca să zic aşa. Şi cum tatăl lui era ministrul României în Belgia, şi deci refugiat cu guvernul Belgian şi curtea belgiană la Le Havre, în Franţa, unde cu tot războiul care dura de trei ani de zile, nu se murea de foame. Şi-atuncea s-a gîndit să-şi trimită familia… Dar nu se putea ajunge în Franţa decît traversînd Rusia.Şi deci mama a plecat pe la Odesa, însă însoţită de o soră a ei mai tînără, care nu era măritată, Ioana Grădişteanu, şi de un frate care înnebunise pe front. Deci vedeţi să ai un bolnav cu tine, cei doi copii şi o tînără guvernantă elveţiancă şi aia săraca, cu toate că era foarte zdravănă şi binem aia ne-a purtat nenoroc. Fiindcă numele ei a fost luat de poliţie…Ca să vedeţi că în tot dezastrul care era acolo, poliţia îşi făcea meseria. Şi poliţia a găsit că numele ei semăna cu numele unie spioane germane care era căutată. Şi cu asta ne-au blocat o lună la Sankt Petersburg. Şi mama s-a zbătut căt a putut pe la ambasada română, a recomandat-o franţujilor, franţujii poliţiei, şi după o lună de zile s-au lămurit lucrurile şi un director de la ministerul de Interne, la care mama avea recomandare, i-a spus : Doamnă, ne cerem iertare, a fost o eroare, veniţi mine dimineaţă că bolşevicii iau puterea. Şi mama se prezintă a doua zi, cu soră-sa, lăsînd dincolo de Neva pe tînăra guvernantă cu cei doi copii şi cu fratele nebun. Şi cînd să treacă înapoi : toate podurile ocupate de Armata Roşie…Să înnebunească ! A văzut că e despărţită de copii! Ştiţi că sînt lucruri care s-au întîmplat : romanul lui Boris Pasternak, mama despărţită definitiv de copil ! Şi ne povestea întotdeauna chestia asta, ca să-mi zică mie, copil, trebuie să spui întotdeauna adevărul. Şi de ce să spun adevărul ? Fiindcă ea, disperată că nu poate să treacă podul, a văzut mergînd în faţa ei, de-a lungul Nevei, pe un ofiţer, a alergat după el, l-a luat de mînecă şi i-a vorbit pe franţuzeşte, Domnule ofiţer, nici nu ştia să citească care sînt gradele în Rusia, cu toate că ea era fată de general, îi zice “Domnule ofiţer, vă rog făceţi-mă să trec podul, am copii dincolo de pod.” Şi ăsta se întoarce, niţel cu un obraz sever şi îi spune”Sînteţi franţuzoaică?”. Şi atuncea timp de cîteva secunde mama se întreabă : Ce să spun ? Să spun că sînt din naţia mare, aliată cu Rusia, sau să spun că sînt o nenorocită de româncă? Trebuie să spun adevărul, mai cu seamă în momentele grave. Şi spune : “Nu, domnule, sînt româncă.” Şi ăla se îmblînzeşte “Ah, săracii români, noi i-am atras în nenorocirea asta. Dar doamnă, dar eu nu mai am nici o autoritate cu soldaţii.” “Da, domnule ofiţer, dar dumneata le cunoşti limba, spune-le că sînt străină, că…” Şi într-adevăr, omul, cu riscul de a fi împuşcat, s-a întors din drum şi a negociat cu pichetul de santinele. Au fluierat pentru cei de dincolo de pod, şi a putut să treacă podul mama. Şi cu ajutorul femeii de serviciu de la etaj, avea un bărbat birjar, s-a urcat toată familia într-o birjă şi am luat ultimul tren către Helsinki. Deci poveşti de basm ! - Păstraţi ceva în amintire din… - Nu, eram…Fratele meu, da! Fratele meu care avea patru ani, ţine minte, povesteşte de puştile puse în piramidă. Ştiţi cum se face la… - Deci fratele dumneavoastră păstra nişte imagini… - Păstra nişte imagini. Şi ţine minte de focuri de puşcă care se auzeau pe cînd mergeam cu trăsura la gară. Eu, nu, aveam un an, nu pot să ţiu minte nimic. - Credeţi în destin? - Păi asta ar fi o dovadă ! Gîndiţi-vă că dacă am am plecat de la Sankt Petersburg în ziua Marii Revoluţii şi că pe urmă, plec de la Bucureşti la 23 august ’44! Sînt nişte că, mă rog, fă-mă mamă cu noroc şi pe-urmă aruncă-mă în foc, asta a fost clar. - Toată viaţa dumneavoastră demonstrează că sînteţi un român adevărat. Foarte român. - (rîde)Adică fiindcă am supravieţuit... - Nu. Adică v-aţi întors în România imediat după 1990, la Paris fiind, ajutaţi românii care ajungeau în Occident... - „Adevărul este că în mentalitatea de astăzi, nu se mai percepe faptul că noi, generaţia mea vreau să spun, şi generaţia dinainte de mine, dacă plecam în străinătate ca să facem studii, n-a fost niciodată ca să ne stabilim în străinătate. Dar niciodată ! Nici vorbă! Nu găsiţi un caz la mie să fi rămas în străinătate românul care pleca la studii ! Deci eu în tinereţea mea, niciodată, chiar cănd am făcut liceul, sau Universitatea, în Franţa, petreceam totdeauna 3-4 luni la ţară, în România, ori contactul era permanent, era un provizorat această...Iar în toamna ’47 cînd am plecat de la Stockholm rechemat de guvern, şi ştiind că sînt implicat în procesul Maniu, mi-am zis că trebuie să fiu nebun să mă întors. Într-adevăr, aş fi înfundat puşcăria cine ştie cît, cum toţi colegii mei de birou, grupul ăsta de la birou care era la Direcţiunea cifrului şi cabinetului, au făcut toţi puşcărie, şi, după cum au fost mai dîrzi, sau mai slabi de înger, au făcut 15-16 ani, sau au făcut numai 3-4. Eu nu ştiu în ce categorie m-aş fi aflat, ca să fiu cinstit ! Dar nici un moment nu m-am gîndit să mă stabilesc în străinătate ! Păi dovadă, ştiţi că eu m-am naturalizat francez în 1989 ! Am stat din ’47 în ’89 cu un paşaport de refugiat.Nici gănd nu era să rămîn în străinătate. La un moment dat am cam pierdut speranţa, văzînd ce se întîmplă, că se permanentizează această Europă comunistă de dincolo de Cortina de Fier, dar n-am pierdut complet speranţa niciodată. Niciodată. Şi de îndată ce s-a putut, am venit.” - Am citit în cartea dvs. că şi fiica dvs. a învăţat româneşte, ceea ce nu se prea întîmplă în familiile mixte din străinătate. - Da. Mulţi…Chiar e destul de dureros. În cazul nostru, era cu atît de meritoriu că s-a apucat să reînveţe româneşte, pe care uitase după atîţia ani, pentru că nevastă-mea e franţuzoaică. - Dumneavoastră aţi învăţat-o ? - Era greu să zici că înveţi pe…Copilul la 7 ani vorbea foarte bine româneşte, că a stat în ţară pînă la 7 ani ! Ea războiul l-a făcut în România, şi primii ani de şcoală i-a făcut la Bucureşti. Pe urmă cînd s-a aflat cu mine în Suedia, şi pe urmă la Paris, a cam uitat, fiindcă, din păcate, limba între mine şi nevastă-mea, era franceza. Fiindcă ea e franţuzoaică, cu toate că învăţase foarte bine româneşte, darn u am schimbat. Să vă spun ceva, astea sînt chestiuni inconştiente, nu schimbi limba unei perechi, unui menaj. Dacă noi am vorbit franţuzeşte de cînd ne-am cunoscut şi ne-am iubit şi ne-am căsătorit, nu era dintr-odată să spun, acuma sînt în exil, să ştii că nu mai vorbesc decît româneşte. Nevorbind româneşte în casă, sau prea puţin, aia mică a uitat. Mai cu seamă că se ducea la şcoală, eu încercam s-o silesc să-mi povestească pe româneşte….Ei, după cîteva luni, cîţiva ani…Ei şi de ajuns, a fost bolnavă, la vîrsta de 12 ani a trebuit să o trimitem la un sanatoriu în Germania. A stat un an departe de noi, cînd s-a întors, nu mai ştia româneşte. - A făcut o şcoală. - Da, dar la vîrsta de 30 de ani, cînd era măritată, a făcut o şcoală. Da, asta înseamnă că totuşi ea ţinea la mine şi simţea că-I lipseşte ceva dacă nu vorbeşte limba română. - Nepoata dvs. vorbeşte şi ea româneşte ? - Aia mică, nepoata, dintr-un miracol, s-a măritat şi ea cu un român, acum trei ani. Aşa că de atunci a început să înveţe româneşte. L-a cunoscut aicea, că a venit să stea cu mine de Anul Nou şi întîmplător i-a căzut cu tronc şi s-a măritat cu tînărul Andrei Popovici. Aşa că a fost o fericire. Deci nepoată-mea nu era decît sfert româncă, pe cînd aia mică pe care a făcut-o acum doi ani, asta e 5/8 româncă -. Speraţi să înveţe şi ea româneşte ? - O să vină momentul. - Ce m-a amuzat foarte mult în cartea dvs. E povestea cu automobilul în care spuneţi că cine are maşină e domn şi cine n-are e proletar, adăugînd în paranteză că în momentul acela dvs. nu aveaţi maşină. Iubiţi maşinile? - Mi-ar place să am, dar ultima am vîndut-o acum patru ani, fiindcă la vîrsta mea, să spun drept, în circulaţia bucureşteană, nu m-ar bucura să am automobil. - Iubiţi viteza ? -Nu am fost niciodată un amator de mare viteză. Mi-e frică de automobil. În plus de asta... - După experienţa africană, cred că... -Dar să ştiţi că nu erau mai proşti conducători decît ai noştrii, nu e vorba de asta. Dar mi-a fost întotdeauna frică cînd sînt într-o maşină şi conduce altul. Mie îmi placea să conduc eu, dar de îndată ce eram alături de cel care conducea, totdeauna aveam impresia că nu conduce la fel ca mine. - În cartea de care am mai pomenit, povestiţi despre mîncare, mese oficiale, sînteţi gourmand sau gourmet ? - Eu zic că nici una, nici alta. Gourmand în nici un caz, fiindcă mănînc întotdeauna relativ puţin, şi gourmet, ar însemna că sînt un om care ştie foarte bine să aprecieze...Şi mărturisesc că nu sînt foarte subţire la...Mănînc orice, manînc lucruri foarte simple : cartofi fierţi, macaroane, un biftec. Da, un biftec bun cu salată. Dar nu sînt omul care umblă după feluri gătite în mod foarte deosebit, cu sosuri...N-aş zice. Deci nu sînt un bun cunoscător. Îmi place mîncarea foarte simplă, aproape englezească, cu toate că e foarte proastă mîncarea englezească, dar în orice caz franţuzească sobră. -Aţi fost fumător. - Am fost fumător pînă la vîrsta de 60 de ani. Şi m-am lăsat dintr-o dată. Şi sînt foarte bucuros că m-am lăsat, şi nu mai am nici o poftă de a reîncepe niciodată. Dar ştiţi un lucru ciudat, pe care l-am aflat acum cîteva luni, cînd mi s-au făcut tot felul de anchete de sănătate, că mai am urme de tutun în plămîni şi fără să fiu un fumător din ăla care fumează două pachete pe zi, nu. Au rămas urme. Asta o spun pentru tineri, ca să ştie. -Care este culoarea dvs. preferată ? - Eu cred că galbenul. Galbenul care are ca simbol gelozia, cu toate că eu nu sînt gelos. Dar îmi place galbenul fiindcă e o culoare veselă. Albastrul e trist. -Eu aş fi zis că verdele.. -Da, dar verdele...Şi verdele poate fi trist, nu credeţi ? Depinde cu ce se îmbină. Dacă ai un veston de pildă bej, un verde poate merge bine. -Mai aveţi pasiunea pentru dans ? - A! Dacă aş putea ! Dar nu mă mai vrea nimeni la vîrsta mea. Sau să danseze cu mine. Dar toată viaţa...Dansez singur, din cînd în cînd, cînd aud nişte discuri mă apucă...Mi se mişcă picioarele singure. A fost o mare paiune în viaţa mea. - Şi acum? Care este pasiunea cea mai importantă? Istoria? - Da. Să mai am vreme, să mai scriu 3-4 cărţi pe care le am în cap şi n-am apucat încă să scriu. Asta este chiar mai mult decît o pasiune, o îngrijorare, un fel de panică pe care o am. Nu am speranţă de viaţă suficientă ca să termin ce vreau să scriu.” -Sînt convinsă că o să reuşiţi, destinul a fost mereu de partea dumneavoastra. (Interviu apărut în România literară.)

Grecia

Vacanta fara Internet.

Fabio Biondi a fost la Bucuresti

Elvira Popescu

Derrière la Façade - 1939, cu Erich von Stroheim

Interior

[...]while I looked away to the oppositeend of the sala as if there were a beautiful view there.The next thing I remember is that I was downstairs and out of the house.My gondola was there and my gondolier, reclining on the cushions,sprang up as soon as he saw me. I jumped in and to his usual"Dove commanda?" I replied, in a tone that made him stare,"Anywhere, anywhere; out into the lagoon!"

The Aspern Papers by Henry James

Imaginea e de la Hotel Bauer

Regata Storica - Venezia

Venezia's Regata Storica Originally uploaded by Jerm-n-Ang

Traditia face ca in prima duminica din septembrie la Venetia sa fie marea desfasurare de forte care poarta numele de Regata Storica. Fericiti cei ce sint astazi acolo, pentru noi ceilalti ramine solutia Rai Uno.

Livresca

L'humanité que nous fréquentons et qui ressemble si peu à nos rêves est pourtant la même que, dans les Mémoires, dans les Lettres de gens remarquables, nous avons vue décrite et que nous avons souhaité de connaître. Le vieillard le plus insignifiant avec qui nous dînons est celui dont, dans un livre sur la guerre de 70, nous avons lu avec émotion la fière lettre au prince Frédéric-Charles. On s'ennuie à dîner parce que l'imagination est absente, et, parce qu'elle nous y tient compagnie, on s'amuse avec un livre. Mais c'est des mêmes personnes qu'il est question. Nous aimerions avoir connu Mme de Pompadour qui protégea si bien les arts, et nous nous serions autant ennuyés auprès d'elle qu'auprès des modernes Égéries, chez qui nous ne pouvons nous décider à retourner tant elles sont médiocres. Il n'en reste pas moins que ces différences subsistent. Les gens ne sont jamais tout à fait pareils les uns aux autres, leur manière de se comporter à notre égard, on pourrait dire à amitié égale, trahit des différences qui, en fin de compte, font compensation.

Marcel Proust A LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU(VIII) -LE COTÉ DE GUERMANTES(TROISIÈME PARTIE)

Reinoite multumiri lui Ingrid pentru poza de la Peles.

Ionela Mihuleac

S-a terminat si editia de anul asta a taberei de creatie de la Cucuteni. Abia astept sa vad ce mai inventeaza Ionela. Aici cronica expozitiei din primavara.

Champs-Elysee

Après avoir vu comment un nouveau cheval trottait seul, il le faisait atteler, traverser toutes les rues avoisinantes, le piqueur courant le long de la voiture en tenant les guides, le faisant passer et repasser devant le duc arrêté sur le trottoir, debout, géant, énorme, habillé de clair, le cigare à la bouche, la tête en l'air, le monocle curieux, jusqu'au moment où il sautait sur le siège, menait le cheval lui-même pour l'essayer, et partait avec le nouvel attelage retrouver sa maîtresse aux Champs-Élysées. M. de Guermantes disait bonjour dans la cour à deux couples qui tenaient plus ou moins à son monde: un ménage de cousins à lui, qui, comme les ménages d'ouvriers, n'était jamais à la maison pour soigner les enfants, car dès le matin la femme partait à la «Schola» apprendre le contrepoint et la fugue et le mari à son atelier faire de la sculpture sur bois et des cuirs repoussés (...).

Marcel Proust

LE COTÉ DE GUERMANTES (PREMIÈRE PARTIE)

Daca ajungeti la...Astazi, Iaşi (4). Bolta Rece

Daca oftati dupa mici si bere, va recomand terasa de la Bolta Rece.

De citit neaparat (1) : Gabriel Badea-Paun

Intrînd într-o librărie pentru a vedea noutăţile, privirea mi-a fost atrasă de eleganta copertă a celei de-a doua ediţii a cărţii „Carmen Sylva: Uimitoarea Regină Elisabeta a României”, apărută la editura Humanitas. Autorul, Gabriel Badea-Păun, absolvent al Universităţii bucureştene, stabilit la Paris, unde a făcut şi un prestigios doctorat la Sorbona, îmi vorbise despre munca la această nouă ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii sale. Cum tînărul istoric de artă face o frumoasă carieră, puţin cunoscută în ţară, l-am rugat să-mi răspundă la cîteva întrebări. Cît este de adevărată legenda că stră-străbunicul tău l-a ales pe Ferdinand , dintre toţi nepoţii lui Carol I, pentru a-i urma acestuia la tron ? Această legendă nu are nici un adevăr, am auzit-o şi eu, dar nu ştiu de unde a pornit. În fapt, începând cu anii 1880 când devenise evident că Principesa, viitoarea Regină Elisabeta, nu va mai putea avea copii, - făcuse mai multe fausses couches din cauza presiunii nervoase la care era supusă căci nu poate naşte un moştenitor Tronului-, atunci oamenii politici români în frunte cu Brătianu, s-au gândit ca, pentru a evita o discuţie publică a succesiunii într-un moment în care dinastia ar fi fost slabită, să profite de momentul proclamării independenţei şi câştigării ei pe câmpul de luptă, o situaţie care consolidase foarte mult poziţia Domnitorului Carol, atât de şubredă în primii ani ai domniei sale, şi să declanşeze această procedură ce exista deja înscrisă în Constituţia din 1866 şi care a rămas în vigoare în Constituţia din 1923, capitolul II, sectiunea I, Despre Domn şi miniştrii. Aceasta spunea : "Art. 83. - În lipsă de coborîtori în linie bărbătescă ai Măriei Sele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii sei sau coborîtorilor acestora".Ori în acest fel alegerea s-a dus imediat asupra celui de-al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele întâi născut al regelui Carol I. Primul născut al acestuia, Wilhelm de Hohenzollern urma să devină şeful familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, ori un şef al acestei familii nu putea domni peste o ţară străină, căci nu trebuie să uităm că, deşi limitat în puterile sale politice, Principatul de Hohenzollern-Sigmaringen, exista ca stat în Imperiul German, aşa cum va exista până în 1918, asemeni Regatului Bavariei sau cel al Saxei... Începând cu 1880 Vasile D. Păun care fusese profesor de germană la Sf. Sava la Bucureşti a fost deci trimis la Sigmaringen, la început vreme de câteva luni, apoi întregul an, începând cu 1885, pentru a îi da noţiuni de istorie şi de limba română . A evocat această perioadă într-o broşură, foarte rară, pe care a dedicat-o biografiei regalului său elev în 1888. În acest an s-a considerat că Ferdinand era suficient de pregătit şi că Regina Elisabeta, având 45 de ani, nu mai putea evoca o maternitate pentru a se împotrivi declarării lui ca moştenitor al Tronului. Principele Ferdinand s-a stabilit definitiv în ţară şi a fost proclamată viitoarea sa calitate. În ciuda lentorii cu care această proclamare a fost avansată, în mai multe etape din 1880 până în 1888, şi al cărei motor politic a fost Brătianu, regina nu s-a putut niciodată împaca cu gândul şi a avut o adevarată aversiune faţă de omul politic, căruia a refuzat să îi vorbească o anumită vreme. De aici ţi se trage pasiunea pentru Regina Elisabeta ? Da şi nu. În familie se pomenea mult despre Principele, viitorul Rege Ferdinand, apoi iarăşi foarte adesea despre Regina Maria şi fiica sa Elisabeta, viitoarea regină a Greciei, care aveau o bună prietenă, pe fiica lui Vasile D. Păun, Lucie Păun, care dăduse lecţii de desen Principesei Elisabeta. Regina Maria o pomeneşte des în însemnările ei zilnice din care au apărut deja patru volume la Editura Albatros, şi care apare sub porecla "Păunule". Am aici la Paris mai multe dintre modestele ei acuarele. Regina Elisabeta era mai puţin pomenită, Vasile Păun o întâlnise de mai multe ori şi îi tradusese nişte poezii rămase inedite, pe care le am, dar nu s-au transmis acele mici întâmplări care fac hazul generaţiilor următoare. Era însa evocată Carmen Sylva, scriitoarea, şi aceasta de către bunica mea maternă. În biblioteca ei se găsea şi biografia Carmen Sylvei de George Bengescu, în versiunea sa franceză aparută la Félix Juven la Paris în 1905, cu o dedicaţie şi un autograf al Reginei. Faptul că şcoala din Sinaia în care învăţam era chemată, din obişnuiţă, de toată lumea, după vechiul ei nume, Carmen Sylva, şi că, pentru a ne convinge să avansăm mai repede pe sinuoasa şi pe alocuri abrupta stradă Aosta, pentru a ajunge acasă, bunica mea ne repeta, pentru a nu ştiu câta oară, una din Poveştile Peleşului. Mă impresiona de fiecare dată când dădeam peste acest volum printre celelalte cărţi ale bibliotecii. Când, mai târziu, am scris la rândul meu biografia Reginei Elisabeta, am dedicat-o amintirii bunicii mele cu gândul nu numai la ceea ce ne povestise ea, dar şi la acest volum pentru care ea avea o mare preţuire. A apărut cea de-a doua ediţie a carţii tale despre Carmen Sylva, ceea ce dovedeşte că a fost un succes. Ce crezi că i-a făcut pe cititorii români să cumpere cartea ta ? Într-adevar prima ediţie s-a terminat foarte repede, la doi ani de la apariţie era deja greu de găsit ! Aşa că în noua ediţie pe care am pregătit-o începând cu 2006, am adăugat noi lucruri pe care le-am găsit între timp, câte ceva despre relaţia dintre Regina Elisabeta şi Emile Gallé şi comenzile ce i le-a adresat, despre tapiseriile ei făcute după cartoane de Aristide Maillol, în prezent la Muzeul de Arte Decorative din Copenhaga şi despre turneul românesc al Sarei Bernhardt la Bucureşti, Brăila şi Galaţi. Apoi am adăugat un întreg nou capitol despre ceea ce a reprezentat Elisabeta ca primă regină a României, şi cum această imagine a fost dusă mai departe de Regina Maria. Cred că volumul a fost cumpărat, de altfel toate volumele dedicate Familiei regale la Humanitas au cunoscut un mare succes, deoarece românii, şi tinerii şi cei care au acum în jur de 50 de ani erau foarte interesaţi să afle ceva în legătură cu o istorie despre care li se vorbise prea puţin în timpul anilor şcolii, şi atunci în termeni cu mult prea categoric negativi ca să şi poată fi adevărat. Şi se vede că aceste lecturi au început să aibă şi urmări. La recentul concurs despre cei mai importanţi români, cât de prost a fost organizat şi considerat nereprezentativ de unii, Regele Carol I "a ieşit" pe locul 2, de unde se vede că anumite schimbări s-au produs în percepţia conştiinţei istorice a românilor simplii. Eşti şi istoric de artă. Îţi va apare o minunată carte la cele mai prestigioase edituri din lume. Cum oamenii călătoresc mult acum, vorbeşte-ne puţin şi despre ea, poate cititorul român îşi va găsi răgazul de a o căuta în librăriile din Paris, Londra, New York, Frankfurt, ba chiar şi din Moscova. Sunt în primul rând istoric de artă. Imediat după ce am susţinut la Pris IV Sorbona, în iunie 2005, teza mea de doctorat despre Antonio de La Gandara, un portretist monden din la Belle Epoque, am primit comanda din partea prestigioasei edituri Vendôme Press de la New York, o editură specializată în albume de artă, să scriu o carte despre portretul monden. Adică ceea ce a urmat portretului aristocratic după revoluţia franceză, un portret care împrumuta multe dintre caracteristicile sale celui ce l-a precedat, sau mai simplu, în ce fel burghezia dezvoltată peste tot în Europa şi în cele două Americi, a preluat şi duce mai departe idealurile de eleganţă ale aristocraţiei Vechiului Regim. Cel care i-a propus editurului meu, Alexis Gregory, care este şi membru al consiliului director de la Sotheby’s, această lucrare, este unul dintre membrii juriului în faţa căruia mi-am susţinut teza, unul dintre cei despre care voi spune întotdeauna că a fost Profesorul meu, şi anume Richard Ormond. Este strănepotul lui John Singer Sargent, foarte însemnatul pictor monden de la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Sargent nu a fost însurat, dar este strănepotul uneia dintre surorile lui, singura măritată, de altfel cu un francez, Ormond, dar ei au stat întotdeauna în Anglia şi SUA. El a avut multe posturi însemnate începînd cu anii ’80. A fost director la National Portrait Gallery de la Londra, unde a făcut multe expoziţii de referinţă dedicate artiştilor victorieni ca Watts, Alma-Tadema, Landseer şi, bineînţeles, Sargent. Apoi a fost director la National Maritime Museum de la Greenwich, o adevărată uzină a artei ! Richard Ormond va face şi prefaţa cărţii mele, ceea ce este o mare onoare pentru mine. Tocmai lucram la macheta volumului cu Marc Walter, un excelent grafician, unul dintre cei mai buni aici la Paris. Se va numi Le Portrait mondain în franţuzeşte, limba în care am scris-o, şi The Society Portrait, în englezeşte, în traducerea excelentă a Barbarei Mellor. Va apărea la Citadelles et Mazenod în franţuzeşte, iar în englezeşte la Thames & Hudson, Londra & Vendôme Press la New York. Pentru celelalte ediţii, germană şi rusă, pentru care se pare că există interes în urma Târgului de carte de la Frankfurt, vom vedea...Ediţiile franceză şi engleză vor fi gata la sfîrşitul lui august, începutul lui septembrie. În otombrie am Stabilit deja că vom face şi o lansare la o librărie foarte chic de aici, poate cea mai chic, îmi place mie să cred, cea engleză, numită Gagliani, după numele fondatorilor săi, nişte italieni, care au deschis-o,în 1830, special pentru turiştii englezi care frecventau Parisul. Ăsta da cosmopolitism ! Dar o ediţie în româneşte ? Sîntem deja în discuţii cu un editor important din Bucureşti, dar cum nimic nu este încă definitivat, aştept această decizie finală. Cum e să fii român la Paris ? Este o întrebare complicată... E foarte adevărat că, din cauza masivei emigraţii economice de pe tot parcursul anilor '90, francezii şi-au făcut o proastă imagine despre toţi românii, ceea ce este trist este că această imagine e răspîndită în toate mediile sociale. Este foarte adevărat însă că dacă te ţii de treabă eşti bine considerat. Eu sînt foarte cosmopolit şi aceasta m-a ajutat să mă descurc, şi sînt tare mîndru să spun că sînt român şi că locuiesc la Paris, aşa ca în cîntecul Josephinei Baker : „J’ai deux amours, mon pays et Paris..” (Interviu publicat in revista THE ONE, aprilie 2007)

Savoir vivre (1)

Tot din Brideshead revisited. Ne invata Jeremy Irons si Anthony Andrews.

De vazut neaparat (3)

Si are legatura cu cartea pe care o citesc, despre surorile Mitford.

Just for the beauty

of this shot...ca sa inteleaga si autorul fotografiei, Jeff Hirsch. Poza e facuta la o petrecere de cucoane, in Central Park. www.newyorksocialdiary.com/socialdiary/2006/05_04_06/socialdiary05_04_06.php

Daca ajungeti la...(Tot) Astazi, Venetia (3). Cafeneaua Florian

Iar daca aveti chef de vorba, puteti sa le spuneti instrumentistilor ce mai e nou pe-acasa. Sint de prin filarmonicile româneşti. La plecare puteti sa luati un CD cu ei.

Daca ajungeti la ...(Tot) Astazi, Veneţia (2). Cafeneaua Florian

Aici capuccino e foarte bun, iar serviciul ireprosabil. Cica maître d' e insurat cu o româncă. Nu ca ar avea vreo legatura nevasta cu serviciul.

Daca ajungeti la...Astazi, Roma (1).Caffe Greco

Desi caffe latte semana suspect de mult cu capuccino (si invers), iar chelnerii, cei tineri, sint de-a dreptul nesuferiti.

De vazut neaparat (2)

In the Mood for Love Daca nu l-ati vazut deja o data, si inca o data, si inca....

Daca ajungeti saptamina asta la Istanbul

Exhibition: In Praise of God: Anatolian Rugs in Transylvanian Churches, 1500-1750Sakip Sabanci Museum, Emirgan, Istanbul19 April to 19 August 2007

http://www.textile-art.com/artc/artc.html

Daca nu, vedeti aici http://www.transylvanianrugs.com/ sau duceti-va la Biserica neagra.

Poza de aici http://www.flickr.com/photos/54659022@N00/7264153/

De vazut neaparat (1)

...dar numai daca intrati in jocul lui Tocilescu. El face regulile ! Aici Crina Muresan, Irina Petrescu, Vlad Ivanov. O distributie exceptionala.

http://www.bulandra.ro/ro/spectacole/elizaveta_bam.php

David Patrick Columbia

„Nu aveam nici o îndoială că, atunci cînd va veni timpul, îmi voi face singur, încetul cu încetul, astfel de relaţii şi-mi voi croi drumul în lume. Dar se prea poate ca pe atunci să fi crezut că voi învăţa de la Osbourne ceva esenţial, ceva despre felul în care funcţionează aceste relaţii.” Kazuo Ishiguro Pe cînd eram orfani Viaţa unui cronicar monden new yorkez pare absolut minunată : mic dejun luat la Cipriani’s, prînzuri la Four Seasons sau La Cirque ori Nello’s (adică Nelu, cel de pe meleaguri botoşănene, ajuns în mare vogă acolo), sau la Michael’s, Le Bernardin, cocktailuri la Club 21, serate în compania descendenţilor celor de pe Mayflower, a unor Rockefeller, Vanderbilt sau Astor, adică old money, sau a membrilor jet set-ului internaţional, miliardari, vedete, adică new money, cu after-party obligatorii la Bungalow 8. Ce mai, raiul pe pămînt ! Mare căutare o au printre americani aristocraţii europeni şi accentul englezesc, desi totul se învîrte în jurul banului, sau, după cum zice intervievatul nostru „Banii sînt totul. Mulţi bani. Şi cînd se instalează disperarea, oamenii fac absolut orice pentru a pune mîna pe ei. Furtul e o posibilitate. Căsătoria e o alta şi este chiar cea mai populară alegere. Şi divorţul e un sfîrşit, dar numai un sfîrşit. Cîteodată nu e destul.” Din reviste lucioase, de pe Internet, am tot aflat una-alta, dar nimic de la prima mînă. L-am rugat pe un jurnalist monden important din New York să-mi răspundă la cîteva întrebări, în speranţa că voi descoperi secretul acestei lumi strălucitoare şi atît de atrăgătoare care mă fascinează şi pe mine ca pe atîţia alţii din întreaga lume. David Patrick Columbia, sau DPC cum preferă să i se spună, ia parte la toate aceste mic dejunuri, prînzuri, dineuri, serate, spectacole de gală, vernisaje, garden party-uri, croaziere cu yachturi private, week-end-uri în reşedinţe somptuoase, locuri de vis pe unde ne-am dori fiecare să mergem. Cum ajunge un om obişnuit să facă o astfel de meserie ? Ascultînd poveştile despre viaţa la New York spuse de tatăl lui, cîndva şoferul lui Black Jack Bouvier, la rîndu-i tată a unei icon, Jacqueline Kennedy Onassis, căreia i se dedică în continuare cărţi, filme documentare şi artistice, continuînd să fascineze americanii, şi nu numai, chiar după moarte. Explicaţia lui DPC e că tot din reviste ca acestea unde citiţi interviul, paginile lucioase ne stîrnesc imaginaţia şi uneori ne marchează chiar existenţa. „Ideea de a deveni jurnalist m-a bîntuit încă din copilărie. Cînd aveam vreo zece-unsprezece ani am pornit un ziar săptămînal de cartier. Se numea The Truth Weekly şi era scris de mînă. Patru dintre noi scoteau zece exemplare pe săptămînă. N-a durat mult. Cînd eram un copil care creştea în Massachusetts, tatăl meu, new yorkez de origine, primea tabloide zilnic – New York Daily News şi New York Daily Mirror. Cel mai faimos editorialist în America era atunci Walter Winchell. Scria pentru Daily Mirror. Obişnuiam să-l citesc şi visam să scriu într-o zi ca el. Mă interesa de asemenea şi noţiunea de society (societate mondenă, n.m.), venind dintr-o familie săracă, mai ales că ideea de a fi bogat mi se părea o bună soluţie pentru sărăcie. Interesul meu nu a scăzut pe măsură ce creşteam, deşi habar n-aveam cum aş fi putut pune asta în practică, ca scriitor. Totuşi, acum cincisprezece ani, am întîlnit o persoană care era proprietara unei reviste aici în New York, numită Quest. Era o revistă despre viaţa mondenă (social life) din New York. Am scris un articol pentru această revistă. Un articol a dus la un altul şi apoi la un altul, pînă am ajuns să scriu douăzeci sau treizeci pentru revista ei. Într-o zi m-a întrebat dacă n-aş vrea să scriu o rubrică mondenă. Am scris. Se numea Social Diary. Cîţiva ani mai tîrziu m-am dus să lucrez la o altă revistă, numită Avenue, aici în Manhattan. Am părăsit-o în 1990 ca să încep propriul meu web site care, aşa cum ştii, este la zi. De asemenea sînt astăzi redactor şef la revista Quest. În 1990, după cîţiva ani în care m-am gîndit la asta şi m-am întrebat cum s-o fac, am început web site-ul http://www.newyorksocialdiary.com/. Eram intrigat de internet pentru că ştiam că dacă scriu un articol pe web, putea fi citit de oameni din întreaga lume care îmi împărtăşeau interesele şi sensibilităţile. Măcar parte dintre ei. L-am început împreună cu Jeff Hirsch, care a fost asistentul meu la Avenue. El se ocupă de toate aspectele tehnice ale site-ului şi face şi fotografiile. Deasemenea este foarte capabil şi scrie ocazional articole pentru site.” Subiecţii articolelor tale sînt prietenii tăi? Sau îţi devin ei prieteni ? „Subiecţii articolelor mele sînt oameni care mă interesează, deşi rareori i-aş descrie, pe mulţi dintre ei, ca fiindu-mi „prieteni”. Cu cîţiva ne ştim ca simple cunoştinţe şi pe mulţi nu-i cunosc, sau nu i-am cunoscut vreodată, deşi probabil că i-am întîlnit în cale. N-am scris niciodată despre nimeni care să-mi devină mai tîrziu „prieten”. Îmbătrînind, ne facem mai greu prieteni decît atunci cînd sîntem foarte tineri.” Conduci o revistă , Quest, şi un site. Care sînt diferenţele ? „Le conduc pe amîndouă, şi revista, şi web site-ul. Diferenţa este de timp. M-am angajat să scriu un Diary online cinci zile pe săptămînă. Asta îmnseamnă că trebuie să găsesc cîte ceva de cinci ori pe săptămînă. Revista e lunară. În afară de obligaţiile editoriale, responsabilităţile de jurnalist îmi iau cîteva zile într-o lună, faţă de cele cinci zile săptămînal cerute de newyorksocialdiary.com.” Ai fost mult timp scenarist şi procucător la Hollywood. Ai scris o biografie a lui Debbie Reynolds. Preferi Los Angeles-ul, New York-ului ? „Am crescut în Massachusetts şi m-am mutat în New York cînd am terminat colegiul. Următorii şaptesprezece ani i-am petrecut în New York. Apoi m-am mutat în Los Angeles în 1978 şi am trăit acolo pînă în septembrie 1992. Îmi plăcea să trăiesc în Los Angeles. Este un loc ciudat pentru un american de pe coasta de est, parcă ai fi în străinătate, doar că vorbeşti aceeaşi limbă. Totuşi cred că Los Angeles este cel mai american dintre oraşele noastre, deşi mulţi americani ar protesta vehement. Are toate aspectele culturii americane, bune şi rele, politic, artistic, economic şi sociologic. Este locul de naştere al atît de multe lucruri care sînt considerate acum în întreaga lume „americane”. Şi asta în principal datorită a două lucruri : climatul foarte agreabil şi industria filmului. Evident, climatul a precedat industria filmului şi este motivul pentru care industria s-a dus acolo. Dar Los Angeles a fost efectiv un deşert pînă cînd au început să meargă acolo bărbaţi şi femei, şi asta pentru că era o grămadă de pămînt ieftin. Au plantat şi au construit totul, au adus chiar şi apa. Ca să facă asta s-au luptat de multe ori cu natura. Rezultatul a fost acest extraordinar metropolis care a înflorit datorită automobilului. Totuşi oraşul păstrează un sens al vremelniciei vieţii, în special al vieţii într-un mediu în care natura nu este întotdeauna blîndă. Ca să exemplific, Los Angeles este o zonă cu dezastre naturale, predispusă la cutremure, inundaţii şi incendii. Dar acolo lumina, probabil pentru că este un deşert pe un ocean, este strălucitoare şi afectează sufletul fiecăruia într-un mod încîntător. E o combinaţie de real şi ireal, de frumos şi urît, care face ca locul să fie atît de irezistibil pentru mine. New York-ul , totuşi, este pentru mine cel mai grozav oraş din lume. Este loc pentru toată lumea la New York. Este un loc unde poţi veni, dacă eşti hotărît să faci ceva pentru tine şi poţi să realizezi ceea ce îţi doreşti să faci. Iar pentru că oamenii trăiesc atît de aproape unii de alţii, este un loc unde poţi întîlni aproape pe oricine îţi propui să întîlneşti. Şi asta nu înseamnă că îţi va place persoana pe care vrei s-o întîlneşti, dar există oportunitatea. Nu vroiam să părăsesc Los Angeles-ul ca să mă întorc la New York, dar am fost nevoit din motive economice. Eram falit şi aveam nevoie de o slujbă. Mi s-a oferit una, UNA singură, să scriu o carte pentru cineva din New York. Nu prea îmi plăcea idea şi nu eram sigur că se va finaliza cu succes, dar trebuia s-o fac pentru că nu aveam altă alternativă. Pe de altă parte, pînă atunci, avusesem puţin succes ca scriitor. Prin succes înţeleg să poti cîştiga destul ca să duc o existenţă măcar modestă. Aşa că am venit la New York ca să iau slujba asta în care n-aveam mare încredere, şi, după cum se întîmplă, n-a mers. Am fost concediat după cîteva luni. Totuşi, din fericire, am întîlnit o persoană care era proprietara revistei Quest şi am început să primesc comenzi de articole de la ea. Am progresat prin Quest, apoi prin Avenue şi pe urmă prin internet. Toate astea mi-au consolidat cariera de scriitor şi îi sînt foarte recunoscător New York-ului şi sînt foarte fericit să fiu aici.” Călătoreşti mult. Din obligaţie ? „Nu sînt un călător. De multe ori am refuzat călătorii pentru că nu-mi place să plec de acasă, să-mi părăsesc locul şi cîinii. În ultimii ani am călătorit pentru business, cu revistele, în Europa, la Londra, Paris, Elveţia, Monaco şi mi s-au mai oferit alte prilejuri pe care totuşi nu le-am refuzat pentru că mi s-au părut prea bune. Mai merg o dată sau de două ori pe an la Los Angeles ca să vizitez, să văd, să găsesc lucruri despre care să scriu şi să apreciez toate acele lucruri legate de oraşul pe care îl iubesc.” Te bucuri de viaţa ta aşa cum este ea acum. „Mă bucur de multe lucruri legate de viaţa mea aşa cum e acum deoarece îmi place să fiu în stare să-mi cîştig existenţa ca scriitor, deşi sînt o natură neliniştită. Simt că trebuie să muncesc tot timpul, întrecîndu-mă cu mine însumi şi progresînd. Şi mai simt acum că lumea devine din ce în ce mai primejdioasă, că oamenii se bagă în tot mai multe situaţii dificile unii cu alţii, ignorînd în acelaşi timp mesajele pe care ni le trimite Mama Natură referitoare la mediul înconjurător de care depindem. Toate astea îmi produc multă suferinţă. Mediile economice şi politice, care sînt rezultatul relaţiilor dintre noi, sînt de asemenea îngrijorătoare, şi mă tem mai ales pentru copii şi pentru animale, deşi ar trebui să mă îngrijoreze mai întîi adulţii care, mulţi dintre ei, nu-ţi asumă responsabilităţile referitoare la ei însăşi, la copii şi animale, să lase în pace mediul înconjurător.” Eşti gourmand sau gourmet ? „Îmi place mîncarea bună, dar pregătită simplu. Îmi place să pot prepara simplu o bună mîncare, deşi arareori sînt tocmai persoana potrivită pentru asta. Altfel prefer să citesc şi să scriu.” Defineşte luxul, te rog. „Am scris ceva despre Memorial Day în America. Îmi aminteam cum mergeam în copilărie de Memorial Day şi luam pentru picnic hotdogs şi sucuri. Şi-mi aminteam ce minunat era. Pentru copilul care era, asta era pur şi simplu, lux. Ca adult, am fost invitat de mai multe ori să fiu oaspetele unor prieteni bogaţi pe un yacht pe Mediterana. Îmi place să fiu pe Mediterana, înconjurat de pămînturi unde şi-au lăsat amprenta străveche toată istoria europeană şi a Orientului Mijlociu. Asta este pur şi simplu lux pentru mine acum, aşa cum erau în copilărie hotdog-urile şi sucurile. Savurez toate aceste experienţe.” Ai şansa să întîlneşti oamenii cei mai importanţi, cei mai puternici, cei mai faimoşi din lume. Care este persoana cea mai uimitoare pe care ai întîlnit-o ? „Nu-mi amintesc să fi întîlnit pe cineva faimos sau important sau puternic despre care să fi gîndit că e uimitor în momentul întîlnirii. Sînt mulţi oamenii despre care ştiu sau despre care am citit înainte de a le fi strîns mîna. Dna Clinton este un personaj foarte impresionant în momentul întîlnirii. Te priveşte drept în ochi şi îţi vorbeşte într-un mod în care vorbim de obicei între noi. Te întreabă despre tine, demonstrînd un interes real. Are maniere foarte călduroase. Iar cînd o auzi ţinînd un discurs, o face adesea fără note, dar totuşi cu mare ştiinţă. Soţul ei, fostul Preşedinte, este foarte impresionant fizic atunci cînd îl întîlneşti, e înalt şi cu o înfăţişare izbitoare, totuşi este mai plin de propria importanţă decît soţia lui. Poate din cauza poziţiei lui de fost Preşedinte, cînd privilegiile copleşesc omul de pe acea poziţie. Dacă Dna Clinton devine Preşedinte, va fi interesant de văzut efectul pe care l-ar avea asupra ei. L-am întîlnit pe Jim Watson care a descoperit Double Helix (ADN-ul dublu catenar, n.m.), împreună cu dr. Crick. În persoană e mai degrabă un om modest cu care îţi place să fii, dar de fapt el a făcut una dintre cele mai mari descoperiri din întreaga istorie a omenirii şi deci este UIMITOR. Cei mai uimitori oameni pe care i-am întîlnit în viaţa mea n-au fost totuşi faimoşi sau măcar puternici din punct de vedere politic sau economic. Erau doar oameni care mi-au făcut o puternică impresie din cauza inteligenţei şi înţelepciunii şi cunoaşterii lor, şi cîteodată, farmecului lor.” Este Manhattan-ul diferit ? Sînt cei din Manhattan diferiţi de alte tipuri urbane de oameni ? Persoane ca cele din Sex and the City chiar există? „Am văzut doar un episod din Sex and the City şi acela a fost chiar primul episod. L-am găsit hilar. Dar sînt sigur că există. Creatoarea lor sigur există. Locuitorii Manhattan-ului vin din toată lumea şi îşi aduc lumile cu ei. Se afundă în viaţa din Manhattan, integrînd lumile lor lumii pe care o găsesc aici. Aici în Manhattan toate felurile de oameni, de toate naţionalităţile, rasele şi religiile trăiesc împreună în perimetrul unui cvartal, înţelegîndu-se bine, sau măcar vieţuind într-o pace relativă şi cîteodată chiar împrietenindu-se sau chiar îndrăgostindu-se, fără să se războiască. Şi astea toate petrecîndu-se într-o singură clădire cu apartamente din Manhattan – lumea trăind împreună – sau chiar pe un singur palier dintr-o astfel de clădire. Aşa că Manhattan-ul, mai bine zis New York-ul, este dovada că lumea POATE cu adevărat SĂ TRĂIASCĂ ÎMPREUNĂ în pace, să-şi practice credinţele şi chiar să se iubească unii pe alţii fără să se războiască. Totuşi în Manhattan, New York mai bine zis, NU ŢI SE PERMITE să te războieşti cu vecinul. Nu se tolerează.” I-am mulţumit lui DPC pentru sinceritate şi pentru timpul pe care mi l-a acordat, mai ales că era într-o perioadă aglomerată. Este şi el un personaj , unul care se dovedeşte a fi o persoană modestă, normală, disponibilă, în ciuda glamour-ului aparent. Doar în New York ? (Interviu publicat partial in revista THE ONE, aprilie 2007)

va place Lulu Guinness ?

Mai multe despre ea la http://www.luluguinness.com/Lulu_Gazette.php