Intrînd într-o librărie pentru a vedea noutăţile, privirea mi-a fost atrasă de eleganta copertă a celei de-a doua ediţii a cărţii „Carmen Sylva: Uimitoarea Regină Elisabeta a României”, apărută la editura Humanitas. Autorul, Gabriel Badea-Păun, absolvent al Universităţii bucureştene, stabilit la Paris, unde a făcut şi un prestigios doctorat la Sorbona, îmi vorbise despre munca la această nouă ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii sale. Cum tînărul istoric de artă face o frumoasă carieră, puţin cunoscută în ţară, l-am rugat să-mi răspundă la cîteva întrebări.
Cît este de adevărată legenda că stră-străbunicul tău l-a ales pe Ferdinand , dintre toţi nepoţii lui Carol I, pentru a-i urma acestuia la tron ?
Această legendă nu are nici un adevăr, am auzit-o şi eu, dar nu ştiu de unde a pornit. În fapt, începând cu anii 1880 când devenise evident că Principesa, viitoarea Regină Elisabeta, nu va mai putea avea copii, - făcuse mai multe fausses couches din cauza presiunii nervoase la care era supusă căci nu poate naşte un moştenitor Tronului-, atunci oamenii politici români în frunte cu Brătianu, s-au gândit ca, pentru a evita o discuţie publică a succesiunii într-un moment în care dinastia ar fi fost slabită, să profite de momentul proclamării independenţei şi câştigării ei pe câmpul de luptă, o situaţie care consolidase foarte mult poziţia Domnitorului Carol, atât de şubredă în primii ani ai domniei sale, şi să declanşeze această procedură ce exista deja înscrisă în Constituţia din 1866 şi care a rămas în vigoare în Constituţia din 1923, capitolul II, sectiunea I, Despre Domn şi miniştrii. Aceasta spunea : "Art. 83. - În lipsă de coborîtori în linie bărbătescă ai Măriei Sele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii sei sau coborîtorilor acestora".Ori în acest fel alegerea s-a dus imediat asupra celui de-al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele întâi născut al regelui Carol I. Primul născut al acestuia, Wilhelm de Hohenzollern urma să devină şeful familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, ori un şef al acestei familii nu putea domni peste o ţară străină, căci nu trebuie să uităm că, deşi limitat în puterile sale politice, Principatul de Hohenzollern-Sigmaringen, exista ca stat în Imperiul German, aşa cum va exista până în 1918, asemeni Regatului Bavariei sau cel al Saxei... Începând cu 1880 Vasile D. Păun care fusese profesor de germană la Sf. Sava la Bucureşti a fost deci trimis la Sigmaringen, la început vreme de câteva luni, apoi întregul an, începând cu 1885, pentru a îi da noţiuni de istorie şi de limba română . A evocat această perioadă într-o broşură, foarte rară, pe care a dedicat-o biografiei regalului său elev în 1888. În acest an s-a considerat că Ferdinand era suficient de pregătit şi că Regina Elisabeta, având 45 de ani, nu mai putea evoca o maternitate pentru a se împotrivi declarării lui ca moştenitor al Tronului. Principele Ferdinand s-a stabilit definitiv în ţară şi a fost proclamată viitoarea sa calitate. În ciuda lentorii cu care această proclamare a fost avansată, în mai multe etape din 1880 până în 1888, şi al cărei motor politic a fost Brătianu, regina nu s-a putut niciodată împaca cu gândul şi a avut o adevarată aversiune faţă de omul politic, căruia a refuzat să îi vorbească o anumită vreme.
De aici ţi se trage pasiunea pentru Regina Elisabeta ?
Da şi nu. În familie se pomenea mult despre Principele, viitorul Rege Ferdinand, apoi iarăşi foarte adesea despre Regina Maria şi fiica sa Elisabeta, viitoarea regină a Greciei, care aveau o bună prietenă, pe fiica lui Vasile D. Păun, Lucie Păun, care dăduse lecţii de desen Principesei Elisabeta. Regina Maria o pomeneşte des în însemnările ei zilnice din care au apărut deja patru volume la Editura Albatros, şi care apare sub porecla "Păunule". Am aici la Paris mai multe dintre modestele ei acuarele. Regina Elisabeta era mai puţin pomenită, Vasile Păun o întâlnise de mai multe ori şi îi tradusese nişte poezii rămase inedite, pe care le am, dar nu s-au transmis acele mici întâmplări care fac hazul generaţiilor următoare. Era însa evocată Carmen Sylva, scriitoarea, şi aceasta de către bunica mea maternă. În biblioteca ei se găsea şi biografia Carmen Sylvei de George Bengescu, în versiunea sa franceză aparută la Félix Juven la Paris în 1905, cu o dedicaţie şi un autograf al Reginei. Faptul că şcoala din Sinaia în care învăţam era chemată, din obişnuiţă, de toată lumea, după vechiul ei nume, Carmen Sylva, şi că, pentru a ne convinge să avansăm mai repede pe sinuoasa şi pe alocuri abrupta stradă Aosta, pentru a ajunge acasă, bunica mea ne repeta, pentru a nu ştiu câta oară, una din Poveştile Peleşului. Mă impresiona de fiecare dată când dădeam peste acest volum printre celelalte cărţi ale bibliotecii. Când, mai târziu, am scris la rândul meu biografia Reginei Elisabeta, am dedicat-o amintirii bunicii mele cu gândul nu numai la ceea ce ne povestise ea, dar şi la acest volum pentru care ea avea o mare preţuire.
A apărut cea de-a doua ediţie a carţii tale despre Carmen Sylva, ceea ce dovedeşte că a fost un succes. Ce crezi că i-a făcut pe cititorii români să cumpere cartea ta ?
Într-adevar prima ediţie s-a terminat foarte repede, la doi ani de la apariţie era deja greu de găsit ! Aşa că în noua ediţie pe care am pregătit-o începând cu 2006, am adăugat noi lucruri pe care le-am găsit între timp, câte ceva despre relaţia dintre Regina Elisabeta şi Emile Gallé şi comenzile ce i le-a adresat, despre tapiseriile ei făcute după cartoane de Aristide Maillol, în prezent la Muzeul de Arte Decorative din Copenhaga şi despre turneul românesc al Sarei Bernhardt la Bucureşti, Brăila şi Galaţi. Apoi am adăugat un întreg nou capitol despre ceea ce a reprezentat Elisabeta ca primă regină a României, şi cum această imagine a fost dusă mai departe de Regina Maria. Cred că volumul a fost cumpărat, de altfel toate volumele dedicate Familiei regale la Humanitas au cunoscut un mare succes, deoarece românii, şi tinerii şi cei care au acum în jur de 50 de ani erau foarte interesaţi să afle ceva în legătură cu o istorie despre care li se vorbise prea puţin în timpul anilor şcolii, şi atunci în termeni cu mult prea categoric negativi ca să şi poată fi adevărat. Şi se vede că aceste lecturi au început să aibă şi urmări. La recentul concurs despre cei mai importanţi români, cât de prost a fost organizat şi considerat nereprezentativ de unii, Regele Carol I "a ieşit" pe locul 2, de unde se vede că anumite schimbări s-au produs în percepţia conştiinţei istorice a românilor simplii.
Eşti şi istoric de artă. Îţi va apare o minunată carte la cele mai prestigioase edituri din lume. Cum oamenii călătoresc mult acum, vorbeşte-ne puţin şi despre ea, poate cititorul român îşi va găsi răgazul de a o căuta în librăriile din Paris, Londra, New York, Frankfurt, ba chiar şi din Moscova.
Sunt în primul rând istoric de artă. Imediat după ce am susţinut la Pris IV Sorbona, în iunie 2005, teza mea de doctorat despre Antonio de La Gandara, un portretist monden din la Belle Epoque, am primit comanda din partea prestigioasei edituri Vendôme Press de la New York, o editură specializată în albume de artă, să scriu o carte despre portretul monden. Adică ceea ce a urmat portretului aristocratic după revoluţia franceză, un portret care împrumuta multe dintre caracteristicile sale celui ce l-a precedat, sau mai simplu, în ce fel burghezia dezvoltată peste tot în Europa şi în cele două Americi, a preluat şi duce mai departe idealurile de eleganţă ale aristocraţiei Vechiului Regim. Cel care i-a propus editurului meu, Alexis Gregory, care este şi membru al consiliului director de la Sotheby’s, această lucrare, este unul dintre membrii juriului în faţa căruia mi-am susţinut teza, unul dintre cei despre care voi spune întotdeauna că a fost Profesorul meu, şi anume Richard Ormond. Este strănepotul lui John Singer Sargent, foarte însemnatul pictor monden de la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Sargent nu a fost însurat, dar este strănepotul uneia dintre surorile lui, singura măritată, de altfel cu un francez, Ormond, dar ei au stat întotdeauna în Anglia şi SUA. El a avut multe posturi însemnate începînd cu anii ’80. A fost director la National Portrait Gallery de la Londra, unde a făcut multe expoziţii de referinţă dedicate artiştilor victorieni ca Watts, Alma-Tadema, Landseer şi, bineînţeles, Sargent. Apoi a fost director la National Maritime Museum de la Greenwich, o adevărată uzină a artei ! Richard Ormond va face şi prefaţa cărţii mele, ceea ce este o mare onoare pentru mine. Tocmai lucram la macheta volumului cu Marc Walter, un excelent grafician, unul dintre cei mai buni aici la Paris. Se va numi Le Portrait mondain în franţuzeşte, limba în care am scris-o, şi The Society Portrait, în englezeşte, în traducerea excelentă a Barbarei Mellor. Va apărea la Citadelles et Mazenod în franţuzeşte, iar în englezeşte la Thames & Hudson, Londra & Vendôme Press la New York. Pentru celelalte ediţii, germană şi rusă, pentru care se pare că există interes în urma Târgului de carte de la Frankfurt, vom vedea...Ediţiile franceză şi engleză vor fi gata la sfîrşitul lui august, începutul lui septembrie. În otombrie am
Stabilit deja că vom face şi o lansare la o librărie foarte chic de aici, poate cea mai chic, îmi place mie să cred, cea engleză, numită Gagliani, după numele fondatorilor săi, nişte italieni, care au deschis-o,în 1830, special pentru turiştii englezi care frecventau Parisul. Ăsta da cosmopolitism !
Dar o ediţie în româneşte ?
Sîntem deja în discuţii cu un editor important din Bucureşti, dar cum nimic nu este încă definitivat, aştept această decizie finală.
Cum e să fii român la Paris ?
Este o întrebare complicată... E foarte adevărat că, din cauza masivei emigraţii economice de pe tot parcursul anilor '90, francezii şi-au făcut o proastă imagine despre toţi românii, ceea ce este trist este că această imagine e răspîndită în toate mediile sociale. Este foarte adevărat însă că dacă te ţii de treabă eşti bine considerat. Eu sînt foarte cosmopolit şi aceasta m-a ajutat să mă descurc, şi sînt tare mîndru să spun că sînt român şi că locuiesc la Paris, aşa ca în cîntecul Josephinei Baker : „J’ai deux amours, mon pays et Paris..”
(Interviu publicat in revista THE ONE, aprilie 2007)
